Căruţa se opri cu scârţâit de roţi, acoperind suspinele lui Niklaus Olgersen Junior. Cu mânuţa strânsă în mâna mamei sale, privea cele două sicrie de pe platforma de lemn, care se clătinau, deşi caii mergeau la pas. Se gândi la Milia şi la tatăl lui. Se gândi la veselia lor şi la poznele pe care le născoceau mereu ca să-i necăjească. El, împreună cu Mary Ann, sora lui. Strânse şi mai tare mâna care o strivea deja pe a lui. Nu simţea această durere. Ea nu reprezenta decât o parte infimă din durerea care-i străpungea inima, trupul, sufletul şi oasele. Întoarse capul spre mama lui care, dreaptă şi demnă în rochia neagră de văduvă, păşea alături de el, lăsând în urmă hanul La trei potcoave şi, odată cu el, tot trecutul. Mary Read Olgersen avea chipul crispat, dar ochii îi erau uscaţi. De la înălţimea celor patru ani ai lui, Junior îşi stăpâni lacrimile. Ştia ce înseamnă atitudinea mamei lui. În ciuda vârstei sale atât de fragede, simţea acelaşi lucru de când îl dezlegaseră pe tatăl lui de stâlpul unde-l ţintuise Emma de Mortefontaine înainte de a-l asasina, de când desluşise teroarea de pe chipul tumefiat al dădacei lui, şi, mai ales, de când şi-o închipuia pe Ann prizonieră a acestei femei crude şi nemiloase. Îşi şterse nasul cu mâneca, luând-o pe drumul care ducea către bisericuţa din Breda. Mama lui nu avusese curajul să-l anunţe pe naşul său, Hans Vanderluck, nici pe foştii lor tovarăşi de arme. Nu avea nevoie nici de îmbărbătările, nici de ajutorul acestora. Îi explicase lucrurile acestea. Mama lui, atât de diferită de alte mame, îi explicase tot, considerând că de-acum el putea înţelege orice, şi, mai ales, că trebuia să crească. Repede. Prin forţa împrejurărilor. La fel ca ea, pe vremuri. Pe când nu era decât o copiliţă pradă suferinţei. Junior ascultă nepăsător furtuna dezlănțuindu-se deasupra capetelor lor. Nici maică-sa nu păru s-o simtă. Bagajele lor erau făcute. Notarul primise dispoziţii să încheie actele de vânzare a hanului cu acel cumpărător pe care-l găsiseră în ziua dinaintea crimei. De îndată ce sicriele aveau să fie acoperite cu pământul negru din Breda, vor pleca. Purtând în inimi aceeaşi hotărâre. Numele acesteia era „răzbunare”. Mary nu luase cu ea nimic, în afara lucrurilor strict necesare. Aşa încât la plecare, în acea zi de 16 septembrie 1700, bagajele ei şi cele ale fiului său încăpuseră în cele două genţi de piele agăţate de o parte şi de alta a şeii calului. Alesese cel mai bun cal, roibul preferat al lui Niklaus. Îmbrăcată în straie bărbăteşti, ca să poată purta sabie şi pistol, înşeuă calul, apoi îl strigă pe Junior, care-şi făcea de lucru cu căţelul lui, Toby. — Trebuie sa plecăm, Junior. — Fii cuminte! îi spuse încă o dată copilul căţelului legat de copacul său preferat, nucul care le oferise de atâtea ori, lui şi surioarei sale, refugiu în crengile lui. — N-avea grijă, băieţaş, îl asigură notarul, care venise să ia cheile clădirii cu obloanele deja coborâte, o să am grijă de el. Junior dădu din cap, îl mângâie pentru ultima dată pe Toby, care scâncea, şi-i şopti la ureche: — Nu fi supărat, Toby. Ai să vezi că o s-o aducem înapoi pe Ann. Apoi, fără să mai asculte lătratul disperat al căţelului şi ignorând eforturile pe care animalul le făcea ca să se dezlege şi să-l urmeze, o rupse la fugă pe urmele mamei sale. Mary voia să profite de vremea bună care se anunţa. Era încă devreme şi aveau de mers călare o bună bucată de drum până la primul popas. Mary îl săltă pe Junior în şa, în faţa ei. — Luaţi asta, doamna Olgersen, îi spuse notarul, ajungând în dreptul lor. — Mulţumesc, răspunse ea, luând punga dolofană pe care i-o întindea acesta. Am să vă scriu ca să vă dau de veste unde sămi trimiteţi, după vânzare, restul de bani. — Dacă mai rămâneați câteva zile, insistă el, totul s-ar fi rezolvat. — Ştiu, dar nu pot. Sunt deja în întârziere.