Justin Lanning privea pe fereastră cu ochii ațintiți spre linia orizontului. Soarele, care îi scăldase toată ziua biroul, începea acum să coboare, strălucirea lui aurie reflectându-se pe apă. Avea ceva maiestuos, chiar triumfător, razele lungi de lumină părând să ia în stăpânire apa vălurită, bărcile care se legănau, ba chiar și cheiul. Era o priveliște pe care o văzuse de multe ori, dar care tot mai avea puterea să-l atingă. Uluitoare, minunată, era totodată și liniștitoare, un moment de eliberare după ceea ce fusese o zi istovitoare. Întorcându-se de la fereastra înaltă, franțuzească, Justin aruncă o privire la ceasul de mână – 17:58 – și apoi se întoarse la birou. Era singurul ocupant al acestei încăperi spațioase, bine dotate, ceea ce-i făcea o plăcere imensă. Biroul era opulent, extravagant, inspira putere… dar era și un secret încântător. Din exterior Endeavour House nu părea cu nimic diferită de celelalte clădiri de birouri din Ocean Village. Holul de la intrare era cu totul banal și nu oferea niciun indiciu despre birourile personalizate de la ultimele două etaje, concepute să ia ochii. Mobila italienească scumpă, instalațiile de artă modernă și, da, priveliștea – totul fusese pus la punct cu grijă ca să proclame bunăstarea, profesionalismul și succesul. Puțini erau primiți înăuntru, dar cei care aveau acest privilegiu plecau liniștiți și inspirați, după imaginea excepțională de la Redstone Solutions. Închizându-și computerul, Justin își luă telefonul și se duse spre lift. Oricât de solicitantă și imprevizibilă era ziua, se mândrea că pleacă la timp. Îl atrăgea eficiența stilului de lucru – venea la 6 dimineața, pleca la ora 18 –, plus că îi echilibra starea de spirit. Orice ar fi avut de făcut peste zi, dacă putea pleca la timp, cu siguranță totul era sub control. Ușile glisante ale liftului se deschiseră, iar Justin se urcă și apăsă butonul pentru subsol. Dacă pleca acum, putea ajunge acasă până la 18:30, ceea ce însemna că avea suficient timp pentru un antrenament înainte să se întoarcă Adam. Adam – numai gândul la el și-i răscolea o multitudine năucitoare de sentimente: furie, dezamăgire, dorință și multe altele pe lângă. În ultima vreme situația fusese atât de dificilă, atât de complicată, încât casa nu mai era refugiul care ar fi trebuit să fie. Relația lor trebuia gestionată cu atenție și cu calm, de aici și importanța unui antrenament relaxant înainte. Ușile se închiseră și liftul începu să coboare. Etajele zburau pe lângă el – zece, nouă, opt, șapte. Justin se trezi că îngână un cântecel vesel, bucurându-se că în sfârșit se terminase ziua de lucru. Șase, cinci, patru. Justin se pierdea într-o reverie plăcută, iar grijile se risipeau încet-încet… Apoi, brusc și fără niciun avertisment, liftul se zgâlțâi, se opri scârțâind și cutremurându-se și-l aruncă în spate. Se izbi de peretele cu oglindă, lovindu-se cu capul de sticlă și înjurând când rămase fără aer. O tăcere bizară se lăsă în cutia metalică, zumzetul coborârii fiind înlocuit de inerție. Uluit, Justin se împletici în față și apăsă butonul pentru subsol – o dată, de două ori, de trei ori. Nu se întâmplă nimic și, în timp ce tot lovea în el, își mai dădu seama de ceva. Se stinseseră și luminile din lift. Parcă tot mecanismul ar fi… murit brusc. Adunându-se, încercă și butoanele pentru celelalte etaje înainte să renunțe, apăsând în cele din urmă butonul de alarmă, cu o resemnare furioasă. Undeva, în depărtare, se auzi un țârâit înăbușit, care nu-l consola prea tare. Avea să dureze o veșnicie până când administratorul clădirii o săi cheme pe tehnicieni și încă și mai mult până ca aceștia să-l elibereze, pentru că părea să fi rămas blocat între etaje. O să fie ei în stare să pună din nou liftul în funcțiune? Sau va trebui să-l tragă pe Justin prin puțul liftului, ca pe un sac de cartofi? Blestemând, lovi cu piciorul în uși; planurile lui pentru seara asta se destrămau. Ce dracu’ se întâmplase de rămăsese atârnat ca o marionetă stricată? Ce se petrecea? Îl simți înainte să-l audă – Samsungul lui nou îi vibra în buzunar, după care porni tremoloul familiar. — Slavă Domnului… Cineva știa de supliciul lui – în mintea lui nu exista nicio îndoială că apelul avea legătură cu situația de criză în care se afla. Scoțând telefonul, fu surprins de identitatea apelantului – nu era nici Adam, nici administratorul; numărul era ascuns –, dar tot răspunse. Ce conta cine era, câtă vreme îl putea elibera din cutia asta de tablă?