La început au fost mama și mediul său. În acest spațiu unic, nou-născutul uman dezvoltă în mod progresiv un interes pentru cei din anturajul său, o gândire simbolică, apoi elementele primare ale limbajului. Suntem foarte departe de înțelegerea tuturor mecanismelor intime ale acestei desfășurări sau a dificultăților sale. Și totuși, acest mister al evoluției separă în mod radical omul de celelalte ființe. Mediul matern inițial și unic reprezintă leagănul și matricea umanizării copilului ce urmează a fi născut. O asemenea constatare generează terenul propice investigării științifice. Filosofii, cu singura excepție a lui Hannah Arendt, pentru care „omul este o ființă a nașterii“ (Arendt, 1983), fac rareori din evenimentul nașterii centrul reflecțiilor lor; ei sunt în mod obișnuit preocupați mai mult de conceptul de moarte. Cercetările antropologice descriu diversitatea ritualurilor aducerii pe lume, dar lipsește o antropologie psihanalitică (Green, 1999; Valabrega, 2001) pe această temă. Ceea ce lipsește este relatarea interacțiunii dintre cercetător, implicat în mod subiectiv, și diada unică: tânăra mamă în așteptare, apoi realizând primele legături cu nou-născutul ei. Aceasta este intenția cărții de față.

Fiind medic și fiind curioasă cu privire la mintea umană, m-am îndreptat mai întâi către neurologie, studiul sistemului nervos și al funcțiilor sale. De-a lungul multor ani, în această disciplină, la Spitalul Universitar Salpêtrière alături de profesorul Raymond Garcin, apoi la laboratorul de anatomie a sistemului nervos al Universității Columbia, am învățat rigoarea metodologică și mai ales colectarea atentă a semnelor subtile. În prezent, noi am uitat întrucâtva această neurologie pur clinică de dinainte de diagnosticarea rapidă cu ajutorul imagisticii. La acea vreme, doar printr-o muncă neîncetată cu bolnavul se reușea descoperirea semnului, uneori infim, care conducea la certitudinea diagnosticului anatomopatologic. Și, în plus, tot la acea vreme, în ciuda aparaturii sofisticate, în special în cazul microscopiei electronice a transmisiunii sinaptice, curiozitatea mea rămăsese fără răspuns; obiectul profund al cercetării mele, care nu era încă formulat, continua să-mi scape. Mai târziu, îndreptându-mă către psihiatrie și psihanaliză, am adaptat practicii psihiatrice această disciplină a căutării clinice a semnelor, pe care mi-o însușisem.