Peste două ore trebuie să mă trezesc ca să mă duc la liceu, dar mă simt extenuată, atât moral, cât şi fizic. Am nevoie de somn, de o pauză, de un minut măcar. Totuşi iată că sunt aici. La duş. Pe întuneric - pentru că nu vreau să o trezesc pe mama -, mă spăl energic. Frec, frec şi iar frec, mai tare, şi mai tare, de parcă aş încerca să scap de un virus invizibil. De douăzeci de minute îmi frec corpul ca să mi-l curăţ, dar nu se întâmplă nimic. Plâng, dar mă prefac că nu-mi dau seama de asta. În calea lor, picăturile de apă îmi culeg lacrimile, una câte una, scurgându-mi-se la picioare. Continui sămi frec cu putere pielea, până mi se înroșeşte. E dureros, dar continui. Nu am de ales. - Du-te, du-te, du-te... Repet circul ăsta până când pielea îmi sângerează pe mănuşa de baie, iar săpunul îmi agită iritaţiile ca atunci când pui sare pe o rană. Apoi ies de la duş şi mă şterg, ordonându-mi în gând să nu mai plâng. Fii tare, Azalée! Ştiu că nu voi mai fi niciodată curată... şi totuşi, în fiecare seară, încerc.

Avionul meu decolează peste o oră și jumătate. Mai am: 1) de făcut bagajul, 2) de luat o aspirină, 3) de traversat New Yorkul pentru a ajunge la timp la aeroport. Iar eu încă sunt în pat, îmbrăcată complet, blestemând nenorocita de seară trecută.

În apărarea mea, trebuie să precizez că Tori - şefa şi prietena mea - a fost cea care a insistat să bem un pahar în ajunul plecării. Până la urmă, am băut câte cinci. Dacă ne gândim că 5 + 5 = 10 și că zerourile nu folosesc la nimic, putem spune că ne-am limitat la un pahar de căciulă. E în regulă. Îmi arunc câteva lucruşoare într-o valiză, apoi mă urc într-un taxi şi aştept în tăcere să mă mai trezesc din beție, pe bancheta din spate, cu ochelarii de soare pe nas. Telefonul începe să-mi vibreze în poală: am primit un mesaj. Tori: Linişteşte-mă, te-ai trezit la timp???? Ridic ochii spre cer şi-o liniştesc. Eu: Sunt deja în drum spre tărâmul lui Nicholas Sparks, baby! Tori: Uf! Profită de vacanţă, nu dau aprobare prea des! Aproape că mă strâmb când citesc „vacanţă". Ştim prea bine amândouă că nu e vorba de nimic distractiv, dar ne place să ne prefacem că este. E mai uşor aşa. Tori şi cu mine ne cunoaştem doar de un an, de când eu am sosit la New York. Ea lucra într-o ceainărie nouă, aproape de mizerabilul meu apartament. La prima noastră interacțiune, i-am reproşat că brioşele pe care le servea erau „necomestibile şi prea roz". Călcată pe bătături, m-a întrebat care era problema cu rozul, după care m-a provocat să fac eu unele mai bune. Şi pentru că ador să am dreptate, am făcut.