Iniţial, când am scris Psychoanalytic Diagnosis, ştiam din experienţa mea de profesor că studenţii şi psihoterapeuţii debutanţi au nevoie de o introducere în diagnosticul de tip inferenţial, multidimensional, contextual şi biopsihosocial, care a precedat era inaugurată de publicarea în 1980 a celei de-a treia ediţii a Manualului Diagnostic şi Statistic al Tulburărilor M intalei, DSM-III al Asociaţiei Americane de Psihiatrie. Am urmărit în mod special să menţin vie capacitatea de răspuns afectiv reprezentată de zeci de ani de experienţă clinică şi conversaţională, în care omul a fost văzut ca o unitate complexă şi nu ca o colecţie de simptome comorbide (aparţinând mai multor boli). De asemenea, am observat cât de dificil este, chiar şi pentru studenţii de orientare psihodinamică, să gestioneze diversitatea uluitoare a limbajului, a metaforei, ca şi a accentelor teoretice care alcătuiesc tradiţia psihanalitică. Era evidentă nevoia de a face o sinteză a istoriei teoriei analitice atât de prolixe şi încărcată de controverse, referitoare la modul în care ne putem înţelege pacienţii. La începutul anilor ’90, nutream o uşoară speranţă ca această carte să aibă o oarecare influenţă asupra asigurărilor din domeniul sănătăţii mintale şi a concepţiei noastre cultural împărtăşite cu privire la psihoterapie, care începuse să se transforme de o manieră tulburătoare. 

Nici vorbă de un aşa noroc: amploarea şi profunzimea schimbării de atunci încoace sunt uluitoare. Dintr-o mulţime de motive interdependente, modalităţile psihodinamice - şi chiar cele general umaniste (vezi Cain, 2010) - de a înţelege şi de a trata oamenii, au devenit lipsite de valoare, iar probabilitatea ca un pacient cu o patologie caracterială semnificativă, marcă a majorităţii curelor psihodinamice, să beneficieze de ajutor real şi de durată în cadrul sistemului de sănătate mintală s-a redus dramatic. Pe măsură ce mişcarea > cognitiv-comportamentală a continuat să se dezvolte, unii dintre practicanţii acesteia au devenit la fel de nemulţumiţi de actuala tendinţă ca şi psihanaliştii; colegul meu Milton Spett, adept al terapiei cognitiv-comportamentale (TCC), recent şi-a exprimat nemulţumirea (comunicare prin e-rnail, 28 mai 2010) faţă de această tendinţă: „Noi tratăm pacienţi, nu boli ” Factorii economici şi politici au contribuit mult la aceste schimbări (vezi Mayes & Horwitz, 2005, la istoria politică a schimbării de paradigmă din domeniul patologiei mintale „de la entităţi cuprinzătoare, definite pe criterii etiologice şi aflate pe un continuum cu normaîitatea, la tulburări bazate pe simptom, categoriale” [p. 249]). Cel puţin in Statele Unite, interesele corporatiste — cele mai importante aparţinând companiilor de asigurări şi industriei farmaceutice - au reformat rapid psihoterapia, redefinind-o astfel după scopurile lor: profituri maxime. De dragul controlului costurilor pe termen scurt, a existat o anulare a progresului de zeci de ani din domeniul tratamentului persoanelor cu probleme complexe de personalitate — nu pentru că ne-ar lipsi capacitatea de a-i ajuta, dar companiile de asigurări, după ce le-au vândut angajatorilor pachete de servicii medicale cu promisiunea că vor furniza servicii „integrate” de sănătate mintală, ulterior au refuzat în mod arbitrar să ia în calcul tulburările de pe Axa II.