În peisajul literaturii române, cu numeroşi scriitori de nişă, atenţi, prea atenţi la mişcările imprevizibile ale modei şi la cerinţele pieţei, preocupaţi doar de efectul imediat al cărţilor lor, Nicolae Breban e o prezenţă stingheritoare. El se arată a fi un călăreţ singuratic cu ochii aţintiţi la himera marii literaturi. Breban aparţine speciei rarisime a celor care înfruntă, transfiguraţi de o nobilă sminteală, ridicolul şi neîncrederea, în numele unui ideal artistic inconfundabil: acela de a pătrunde în tărâmul necunoscut al fiinţei. Despre însemnătatea şi splendoarea unui asemenea ideal artistic s-a exprimat Milan Kundera în eseul Moştenirea discreditată a lui Cervantes, o replică târzie la celebrele conferinţe ale lui Husserl despre criza umanităţii europene. Criza s-ar fi datorat, spunea Husserl, caracterului unilateral şi limitativ al ştiinţelor europene care, de la Galilei şi Descartes încoace, au redus lumea la un simplu obiect de cunoaştere şi explorare tehnică şi ştiinţifică, uitând de concretul vieţii şi de fiinţa omului. Milan Kundera îşi îngăduie să observe că fondatorul epocii moderne nu e numai Descartes, ci şi Cervantes, şi că prin acesta a luat naştere o mare artă europeană, cea a romanului, care chiar asta a făcut: a explorat fiinţa uitată a omului, a dezvăluit viaţa secretă a sentimentelor, ponderea iraţionalului în deciziile umane, rolul miturilor care ne călăuzesc din adâncuri. Ceea ce a fost neglijat de filosofia şi ştiinţa europeană a fost pus în lumină în cele patru secole de roman. După Kundera, singura menire a unui roman din categoria aceasta care contează cu adevărat este să descopere ceea ce numai un roman poate să descopere – adică partea necunoscută a existentului. Dacă nu o face, îşi pierde raţiunea de a fi. 

Istoria acestei specii echivalează cu însăşi succesiunea descoperirilor de acest fel. În consecinţă, romanul cu miză mare se va opune lumii în care binele şi răul sunt clar discernabile. El ne va face să înţelegem lumea ca ambiguitate, va întoarce spatele adevărului absolut şi va dovedi că, în anumite condiţii, toate categoriile existenţiale îşi pot schimba semnul şi că singura certitudine este înţelepciunea incertitudinii. Se înţelege că spiritul unui asemenea roman care afirmă relativitatea şi ambiguitatea omenescului este incompatibil cu viziunea unui regim totalitar (sau a ideologiilor întemeiate pe un singur adevăr). De fapt, el se opune oricăror reducţii, oricăror simplificări, inclusiv ale acelora sesizabile în societatea globalizantă care, prin mijloacele ei de informare, răspândeşte în lume spiritul comun, uniformizează şi clişeizează viaţa. Nu ştiu dacă Milan Kundera are în întregime dreptate şi dacă tipul de romancier (şi de roman) despre care scrie cu admiraţie ar fi unicul de care are nevoie civilizaţia noastră. Ceea ce pot spune fără teama de a greşi este că primul nume care îţi vine în minte citind pledoaria lui Kundera este Nicolae Breban. Poate singurul. Nicolae Breban ilustrează cu strălucire specia încă săracă la noi a prozei de introspecţie şi analiză. Şi numai un spirit obtuz ar putea ignora progresul în cunoaşterea omului pe care îl relevă romanele lui în raport cu cele interbelice de aceeaşi factură şi cu cele contemporane. Interesant este că această preocupare persistentă a lui Breban pentru relevarea complexităţii fiinţei umane este evidentă chiar de la debut, produs în momente nu tocmai favorabile unui asemenea demers.