Nikos Kazantzakis i-a cerut lui Dumnezeu un răgaz, încă zece ani, doar zece ani, ca să-şi termine Opera – să spună tot ce avea de spus, "să se golească". Când Caron va veni, să găsească doar o mână de oase. Zece ani, credea el, ar fi fost destul. Dar Kazantzakis nu era omul care putea fi "golit". Departe de a se simţi bătrân sau obosit, la 74 de ani se simţea spaţiat, cum se spunea chiar şi după ultima întâmplare cu nefericitul vaccin. Doi mari specialişti de la Freiburg, hematologul Heilmeyer şi chirurgul Krauss, erau de aceeaşi părere. În ultima lună de viaţă, profesorul Heilmeyer, după fiecare vizită, lansa triumfător: "Ce pot să vă spun, starea lui e foarte bună! Sângele lui e la fel de sănătos ca şi al meu". 

— De ce alergi aşa? îl mustram pe Nikos, temându-mă să nu alunece pe terasă şi să-şi frângă oasele. 

— Nu-ţi fie frică, Lenocika, am aripi! îmi răspundea el. Voia să mă facă să cred că avea încredere în corpul său, în sufletul care nu-l lăsa să fie doborât. Uneori ofta: 

— O, dacă aş putea să-ţi dictez! Apoi, apucând pana, voia să scrie cu mâna stângă. 

— De ce te grăbeşti! Cine te pune pe fugă? Ce a fost mai rău a trecut, în câteva zile vei putea să scrii iar cât pofteşti. A întors capul spre mine şi m-a privit câteva minute în tăcere, apoi mi-a spus, cu un suspin: — Am atâtea de spus! Iată, sunt frământat de trei mari teme, trei alte romane, dar mai întâi să termin El Greco. 

— Îl vei termina, nu-ţi face griji. 

— Aş vrea să fac schimbări. Vrei să iei o hârtie şi un creion? Să vedem dacă mă descurc. Dar colaborarea noastră a durat mai puţin de cinci minute. 

— Imposibil! Nu pot să dictez, nu pot să gândesc decât cu pana în mână. … Strămoşii, părinţii, Creta, anii copilăriei, Atena, Creta, călătoriile, Sikelianos, Viena, Berlin, Prevelakis, Moscova… Îmi amintesc acum un alt moment crucial din viaţa noastră, un alt spital, de data asta la Paris. Nikos, grav bolnav, cu febră de peste 40 de grade, doctorii îngrijoraţi. Îşi pierduseră orice speranţă: numai el rămânea netulburat. 

— Vrei să iei un creion, Lenocika?… Cufundat în viziunea sa, mi-a dictat cu glas frânt un haiku franciscan, pe care l-a atribuit Sfântului Francisc: "I-am zis migdalului: Frate, vorbeşte-mi despre Dumnezeu, şi migdalul a înflorit". Înainte de a pleca în China, a lăsat Raportul în mâinile unui pictor tânăr, "moaşa" lui, cum îi zicea, pentru că acesta avea obiceiul să vină de cum se crăpa de ziuă, urca în camera lui Nikos, tulburat de toate marile probleme – Dumnezeu, om, artă –, şi începea cu interminabilele când? încotro? şi de ce?, în vreme ce Nikos, râzând şi admirând pasiunea tânărului pentru artă, îşi "lepăda" ideile şi astfel scăpa de povară.