Mă îngrijorează prevalenţa tuturor credinţelor care circulă în societăţile noastre sub diverse denumiri, ca paranormal, ezoterism sau noua eră şi care cuprind credinţe şi practici foarte diferite, precum telekinezia, transmiterea gândurilor, vieţile anterioare, răpirile de către extratereştri, puterea cristalelor, vindecările miraculoase, programele şi aparatele pentru exerciţii cu efecte imediate obţinute fără efort, comunicarea cu morţii, diversele forme de misticism oriental aplicat, chiromanţia, homeopatia, astrologia, toate tipurile de medicină aşa-zis alternativă, Feng Shui, planşele Oui Ja, posibilitatea de a răsuci linguriţe numai cu puterea gândului, clarvăzătorii în serviciul poliţiei, cititul în cărţi şi multe altele pe care nu le mai enumerăm aici1. Şi mai sunt îngrijorat – poate că ar fi mai bine să spun consternat – de ceea ce mi se pare că este o stare de-a dreptul deplorabilă a reflecţiei, a cunoaşterii şi a raţionalităţii în pături largi ale vieţii academice şi intelectuale. Am să mă exprim cât mai sobru cu putinţă: anumite lucruri care se fac şi se spun în unele sectoare ale mediului universitar actual, unde înfloresc literalmente incultura şi şarlatanismul, mă siderează. Şi nu sunt singurul care gândeşte astfel.

 A doua mea preocupare este de natură politică şi se referă la accesul cetăţenilor din ţările democratice la cunoştinţele despre lumea în care trăim, la o bogăţie de informaţii serioase şi variate, care ne permit să înţelegem această lume şi să acţionăm asupra ei. O spun cinstit: ca şi mulţi alţi oameni, sunt îngrijorat de starea mijloacelor noastre de comunicare în masă, de media, de concentrarea lor, de convergenţa şi de deriva lor comercială; mă îngrijorează rolul propagandistic pe care sunt obligate să-l joace în dinamica socială a momentului, când fiecare dintre noi este de-a dreptul bombardat cu informaţii şi discursuri care încearcă să ne smulgă asentimentul sau să ne facă să acţionăm într-un fel sau altul. Se ştie că, într-o democraţie participativă, învăţământul este cealaltă mare instituţie, pe lângă massmedia, căreia îi incumbă în mod privilegiat misiunea de a contribui la realizarea unei vieţi cetăţeneşti demne de această denumire. 

Dar şi învăţământul este în derivă. În evoluţiile sale recente găsim motive grave de îngrijorare: de exemplu, se pare că se renunţă cu mare uşurinţă la idealul de a oferi tuturor oamenilor o formare liberală. Acest lucru mă indignează în mod deosebit, căci acest tip de educaţie este astăzi necesar viitorului cetăţean mai mult ca oricând. Derivele clientelare şi reducerile în numele economisirii pe care le decelăm acum la mult prea multe persoane şi mai ales în rândul factorilor de decizie din domeniul învăţământului constituie, aşadar, după părerea mea, alte motive grave să nu fim deloc liniştiţi în privinţa viitorului democraţiei participative. Dar dacă este adevărat, aşa cum cred eu, că oricărui pas înainte al iraţionalismului, al prostiei, al propagandei şi al manipulării îi putem opune întotdeauna gândirea critică şi analiza reflexivă, atunci vom putea – fără să ne creăm false iluzii – să găsim o oarecare consolare în răspândirea gândirii critice. Exercitarea dreptului la autoapărare intelectuală, văzută din această perspectivă, este un act cetăţenesc. Aceasta m-a motivat să scriu această carte, care se doreşte tocmai o introducere în gândirea critică. Nu pretind că ceea ce veţi găsi în paginile următoare este nou sau original. Ceea ce expun eu aici este foarte cunoscut, cel puţin pentru persoanele care frecventează curent literatura ştiinţifică sau scrierile referitoare la gândirea critică şi sceptică. 

M-am străduit totuşi să fac o sinteză accesibilă, prezentând în modul cel mai simplu şi mai clar cu putinţă conceptele şi calităţile pe care le consider absolut necesare pentru orice cetăţean sau cetăţeană. Lată aşadar ce veţi găsi în cartea de faţă. În prima parte, intitulată „Câteva instrumente indispensabile ale gândirii critice”, începem prin examinarea limbajului şi studiem câteva proprietăţi ale cuvintelor, după care reamintim câteva noţiuni utile de logică şi examinăm principalele paralogisme. Capitolul al doilea ne propune o trecere în revistă a matematicii cetăţeneşti. Se ocupă de formele curente de analfabetism matematic’, de probabilităţi, de statistici şi de formele de reprezentare a datelor. A doua parte a cărţii, „Justificarea credinţelor”, tratează această chestiune în trei domenii speciale: experienţa personală (Capitolul 3), ştiinţa (Capitolul 4) şi, în încheiere, mass- media (Capitolul 5). Cu alte cuvinte, căutăm să precizăm în ce cazuri, în ce condiţii şi în ce măsură suntem autorizaţi să considerăm drept adevărate afirmaţiile justificate de experienţa noastră personală, de experimente sau de massmedia.