CĂLĂTORIA LA KARS

 „Liniştea zăpezii”, cugeta bărbatul aşezat în autobuz, chiar în spatele şoferului. Dacă ar fi fost vorba de începutul unei poezii, ar fi numit ceea ce simţea atunci „liniştea zăpezii”. Prinsese în ultima clipă maşina care urma să-l poarte de la Erzurum la Kars. Ajunsese la autogara din Erzurum venind de la İstanbul, după o călătorie cu autobuzul care durase două zile, pe viscol, şi, pe când colinda coridoarele soioase şi reci, cu geanta de voiaj în mână, încercând să afle de unde pleca maşina care urma să-l ducă la Kars, cineva îi spusese că aceasta tocmai se pregătea să plece. Cum nu mai voia să deschidă încă o dată portbagajul pe care abia îl închisese, ajutorul de şofer al hârbului de tip Magirus îi spusese că se grăbeau, aşa încât îşi luase cu el, în maşină, geanta mare de voiaj, de culoare vişiniuînchis, marca Bally, pe care o ţinea acum între picioare. Deasupra călătorului aşezat la fereastră atârna un palton gros, cenuşiu, pe care şi-l cumpărase cu cinci ani în urmă la Frankfurt, de la Kaufhof1 . Să spunem încă de pe acum că, de-a lungul zilelor pe care urma să le petreacă la Kars, paltonul acela frumos, din stofă pufoasă, urma să devină pentru el un motiv de ruşine şi de stinghereală, dar şi de încredere. De îndată ce maşina s-a pus în mişcare, a început să fulguiască; în acest răstimp, călătorul aflat pe scaunul de la geam contempla, cu ochii larg deschişi, în speranţa de a zări ceva nou, cartierele, băcăniile şi cuptoarele de pâine, mici şi sărăcăcioase, ori cafenelele dărăpănate de la periferia Erzurumului. Ninsoarea era mai deasă decât în cursul călătoriei de la Istanbul la Erzurum, iar fulgii de zăpadă, mai mari. Dacă nu ar fi fost ostenit de atâta drum şi ar fi privit mai stăruitor fulgii vajnici de zăpadă care se rostogoleau din cer ca penetul păsărilor, peregrinul aşezat pe locul de la geam ar fi fost în măsură să întrevadă viscolul cumplit care se apropia şi, dându-şi seama, poate, de la bun început, că pornea într-o călătorie care avea să-i schimbe întreaga viaţă, ar fi putut face cale întoarsă. Dar nici măcar nu-i trecea prin minte aşa ceva. De cum s-a lăsat seara, şi-a aţintit ochii asupra cerului, care era mai luminos decât pământul, şi a privit fulgii de zăpadă din ce în ce mai semeţi, spulberaţi de vânt, văzând în ei nu atât prevestirea urgiei care dădea târcoale, cât semnele redobândite ale unei fericiri şi ale unei inocenţe care-şi aveau obârşia în copilăria sa. Bărbatul aşezat la geam revenise, după doisprezece ani de absenţă, la Istanbul – oraşul copilăriei şi al celor mai fericiţi ani ai săi cu o săptămână în urmă, la moartea mamei, rămăsese în oraş patru zile, iar apoi pornise în călătoria spre Kars, pe care nu o avusese deloc în vedere. Simţea că frumuseţea neasemuită a ninsorii îl făcea chiar mai fericit decât Istanbulul, pe care abia izbutise să-l revadă, după multă vreme. Era poet, iar într-o poezie pe care o scrisese mai demult, şi pe care cititorii din Turcia nu o cunoşteau decât prea puţin, scrisese că o dată în viaţă ninge şi în visele noastre. Pe când ningea stăruitor, liniştit, ca în vise, călătorul aşezat la fereastră şi-a primenit sufletul, retrăind acele simţăminte de nevinovăţie şi simplitate după care tânjea de multă vreme, şi s-a pomenit însufleţit de credinţa senină că avea să se poată simţi ca acasă în acea lume. Peste puţin timp, a făcut un lucru pe care nu-l mai făcuse de mult şi care nici măcar nu-i trecuse prin minte: a adormit în scaun. Să profităm de aceste momente de somn şi să oferim pe-ndelete câteva amănunte despre el. Deşi trăia de doisprezece ani în Germania, ca refugiat politic, nu se arătase niciodată prea interesat de politică. Adevărata lui pasiune se îndrepta spre poezie, aşa cum se-ntâmpla şi cu gândurile sale. Avea patruzeci şi doi de ani, era celibatar şi nu fusese căsătorit niciodată. Deşi nu-ţi dădeai seama de asta, căci era ghemuit în scaun, era mai înalt decât cei mai mulţi dintre turci, avea tenul deschis la culoare – paloarea i se accentuase în timpul călătoriei – şi părul şaten. Era un om timid, căruia-i plăcea singurătatea. Dacă ar fi ştiut că, la puţin timp după ce adormise, capul îi alunecase pe umărul, iar apoi pe pieptul vecinului său de scaun, zdruncinat cum era de autobuz, s-ar fi simţit nespus de stânjenit. Călătorul al cărui trup se prăvălise peste cel al vecinului de alături era un om onest, însufleţit de cele mai bune intenţii şi, din pricina acestor însuşiri, era mereu trist, asemenea eroilor lui Cehov, pasivi şi neîmpliniţi în viaţa personală. Vom reveni adeseori mai târziu la chestiunea tristeţii sale. Să mai precizez repede că bărbatul, despre care îmi dau seama că nu va izbuti să doarmă prea mult în această poziţie incomodă, se numea Kerim Alakuşoğlu2 , dar că, neplăcându-i deloc numele său, prefera să i se spună Ka, de la iniţialele celor două nume, aşa cum vom proceda şi noi în această carte.