Omul este căutare – nu întrebare, ci căutare. O întrebare poate fi rezolvată intelectual, o căutare trebuie soluționată existențial. Nu căutăm răspunsuri la anumite întrebări, ci suntem în căutarea unui răspuns la ființa noastră. Este căutarea sinelui pentru că întrebările sunt despre alții. Căutarea este a sinelui. Omul se caută pe sine. Știe că este, dar mai știe și că nu știe cine este. Începând deci chiar din momentul nașterii, din străfundurile fiecărei ființe umane începe să crească marea căutare. Putem reprima această căutare, putem devia această căutare, putem să înlocuim această căutare cu altele, dar cu siguranță nu o putem opri. Nu avem cum să o oprim, pentru că aparține naturii umane. Este un element intrinsec conștiinței, să cauți să afli ce este. Această căutare este chiar natura noastră și, dacă nu găsim răspunsuri, ne continuăm căutările. Desigur, sunt 999 de căi să dai greș și doar una ca să reușești – deci căutarea este plină de necunoscute. Nu e lucru simplu; este chiar foarte complex – și foarte rar ajunge cineva la răspunsul corect. Dar dacă nu-l găsești, vei continua în agonie, în chinuri. Vei rămâne un strigăt în pustiu. Nu vei ști ce este bucuria. Necunoscându-te, cum ai 3 putea fi bucuros? Și nu vei ști ce este binecuvântarea. Dacă nu te cunoști, nu există binecuvântare. Vei auzi cuvinte precum „mulțumire“, „fericire“, dar pentru tine vor rămâne cuvinte. Nu vor avea nici un conținut. Conținutul lor trebuie să fie suplinit prin experiența ta. Vor rămâne cuvinte goale, vor crea mult zgomot în jurul tău, dar nu vor însemna nimic. Căutarea este intrinsecă naturii umane. Apare însă problema că sunt multe moduri de a greși. Cum să găsești calea cea corectă? Carlyle a spus: „Nefericirea omului își are izvorul în măreția sa. Căci există în el ceva infinit, care-l face să nu se poată îngropa complet în finit“. Există ceva în tine mai sus decât tine, mai mare decât tine, și nu ai cum să îngropi acel ceva undeva prin finit. Poți vedea asta chiar în viața ta. Poți căuta bani sau putere, dar de fiecare dată când vei reuși vei descoperi că ai eșuat. De fiecare dată când reușești, succesul nu va aduce cu el nimic altceva decât conștiența eșecului. Ai bani la îndemână, dar ești la fel de nemulțumit ca de obicei, sau chiar mai nemulțumit. Ai puterea în mână, dar ești la fel de neputincios ca întotdeauna. Nimic nu ne face mai conștienți de faptul că nu avem putere decât puterea însăși. Nimic nu ne face mai conștienți desărăcia lăuntrică decât bogățiile – din cauza contrastului. Vezi bine că în afara ta sunt bogății, dar în interior ești un cerșetor, dorindu-ți, 4 cerând, tânjind și căutând încă. Dintr-un punct de vedere, s-ar putea considera că este o nefericire – suferința omului. Din alt punct de vedere, este de fapt măreția lui. Carlyle are dreptate când spune că nefericirea omului își are izvorul în măreția lui. Ce este această măreție? Această măreție este capacitatea omului de a se depăși, de a merge dincolo de sine, de a face din propria viață o scară, de a sări din sine însuși. Dacă n-ai ieșit încă, ești în pustietate; nimic nu va înflori acolo vreodată. Poți face câte eforturi vrei, dar deșertul deșert rămâne; nu vei găsi nici o floare. Florile încep să-și facă apariția în viața ta doar atunci când ai ajuns undeva în apropierea adevărului. Asta înseamnă căutarea. Căutarea înseamnă că ființa umană tânjește să devină Dumnezeu. Căutarea înseamnă că omul vrea să devină adevăr. Vrei să simți asta – „Sunt adevăr“. Nimic altceva nu te va satisface vreodată.Misterul „Cine sunt eu?“ „Cine sunt eu?“ – Iată întrebarea pe care trebuie să ți-o pui în profunzimea ființei tale. Trebuie să fii acordat la această întrebare. Trebuie să vibreze în tine, să-ți pulseze în sânge, în celule. Trebuie să devină un semn de întrebare în chiar sufletul tău. Iar când mintea va tăcea, vei ști. Nu pentru că vei primi unele răspunsuri în cuvinte, nici că vei putea scrie în carnețel: „Acesta este răspunsul“. Nici că vei putea să-i spui cuiva: „Acesta este 5 răspunsul“. Dacă-l poți spune cuiva, nu este răspunsul. Dacă-l poți scrie într-un carnețel, nu este răspunsul. Când ți se-ntâmplă să ai răspunsul adevărat, va fi atât de existențial, încât nu-l vei putea exprima. Eu însumi sunt o întrebare. Nu știu cine sunt. Ce să fac? Unde să mă duc? Rămâi cu întrebarea. Nu face nimic și nu pleca nicăieri; și nu începe să crezi în orice răspuns. Rămâi cu întrebarea în minte. Este unul dintre cel mai greu lucruri de făcut – să rămâi cu întrebarea și să nu cauți răspunsul. Pentru că mintea este foarte vicleană, îți poate da un răspuns fals. Te poate consola; îți poate da ceva de care să te agăți; și-atunci întrebarea nu are răspuns, ci este doar suprimată. Continui prin a crede în răspuns, iar întrebarea îți rămâne adânc în inconștient ca o rană. Vindecarea nu a avut loc. Dacă rămâi cu întrebarea, nu spun că vei primi și răspunsul. Nimeni nu a primit vreodată un răspuns. Dacă rămâi cu întrebarea, în cele din urmă întrebarea dispare. Nu pentru că ai fi primit răspunsul; nu există răspuns. Nici nu are cum să existe, pentru că viața este un mister. Dacă există răspunsuri, atunci viața nu mai este un mister. 6 Nu are răspuns, nu poate fi rezolvată. Nu este un puzzle, ci un mister. Aceasta este diferența dintre un puzzle și un mister. Un puzzle poate fi rezolvat, indiferent cât de greu ar fi. Misterul nu poate fi rezolvat – dar nu pentru că ar fi dificil. Este foarte simplu, dar natura lui îl face să fie de nerezolvat. Rămâi cu întrebarea – în stare alertă, conștient, dar fără să cauți, fără să încerci să găsești un răspuns. Urcușul e greu, dar dacă poți să faci asta... se poate. Eu am reușit. Toți cei care și-au desființat întrebările au reușit. Conștiența însăși, focul conștienței arde întrebarea. Soarele conștienței topește întrebarea; aceasta dispare, se evaporă. Brusc, într-o zi, descoperi că sunt acolo și că întrebarea nu mai există. Nu înseamnă că întrebarea a fost înlocuită cu un răspuns. Nu există răspuns. Dar întrebarea a dispărutpur și simplu. Ești acolo și nu ai o întrebare. Acesta este răspunsul.