Cuvânt-înainte

 Emigrarea masivă și stabilirea iranienilor în afara țării constituie un fenomen relativ nou în societatea noastră. Deși este o realitate cu rădăcini istorice adânci, diversitatea și amploarea actuală a fenomenului sunt fără precedent. De-a lungul istoriei, schimbările sau crizele politice au atras emigrarea anumitor grupuri, care sau stabilit în diverse colţuri ale lumii. A fost vorba în general de categorii aparte de persoane, alcătuite, de pildă, din membri ai familiei regale care domnise anterior și susținătorii acesteia, din poeți sau personalități căzute în dizgrație, minorități care nu erau tolerate de cei care dețineau puterea, cum ar fi adepții maniheismului sau mazdakismului în perioada preislamică. Singura epocă istorică în care emigrarea iranienilor a atins un nivel comparabil cu cel din ziua de azi a fost perioada care a urmat cuceririi arabe a Iranului. Comunitatea parşilor din India, concentrată mai ales în Mumbai, este urmașa celor care au părăsit Iranul în acea vreme. Datorită asemănărilor culturale, destinația celor plecați a fost mai ales India și, ulterior, Turcia actuală. Numărul mare de poeți de limbă persană din India și Turcia otomană și influența persană înaceste culturi sunt o reflectare a prezenței iranienilor strămutați în aceste țări. Dacă luăm în discuţie tradiția călătoriilor în afara țării, trebuie să precizăm că, până acum un secol, acestea aveau loc mai mult în contextul ritualurilor religioase, cum ar fi pelerinajele la Mecca, Medina, Kerbala, Najaf, precum și în Siria sau Liban și, mai rar, în Cairo. Iranienii au început săcălătorească în Europa abia spre sfârșitul epocii qajare 1 , apogeul fiind atins odată cu trimiterea pe scară largă a tinerilor la studii în străinătate în timpul domniei șahului Reza Pahlavi. În perioada celui de-al Doilea Război Mondial și în anii imediat următori, problemele și frământările din Europa au redus numărul iranienilor care călătoreau în străinătate, acesta cunoscând apoi o nouă creștere odată cu relativa stabilitate din anii 1950. De la mijlocul anilor 1960 și până spre sfârșitul deceniului următor, dezvoltarea economică a oferit condiții propice nu doar pentru plecarea la studii, ci și la muncă sau în scop recreativ. În această perioadă, puține din deplasările în afara țării se finalizau cu stabilirea în străinătate și majoritatea celor plecați se întorceau. Revoluția islamică a adus cu sine o răsturnare a tiparelor de până atunci ale emigrării.

Cei care plecau din țară reprezentau acum categorii foarte diverse din punctul de vedere al circumstanțelor politice, sociale și economice, al destinației și al obiectivelor. Ar fi necesar un studiu amplu și aprofundat pentru a realiza o clasificare precisă a acestor grupuri. Așadar, emigrarea pe scară largă este de peste treizeci de ani una din realitățile pregnante ale țării noastre. Spre deosebire de perioadele anterioare, când, în general, cei plecați nu rămâneau în străinătate decât forțați de împrejurări, în prezent este dificil de găsit o familie din mediul urban care să nu aibă câțiva membri stabiliți în alte țări. Aceste circumstanțe au determinat o redefinire a modului în care se desfășoară relațiile între membrii unei familii, complet diferit de cel tradițional. În trecut, părinții, frații și surorile, și chiar şi verișorii, unchii și mătușile trăiau foarte aproape unii de alții, împărtășind aceleași experiențe. În ziua de azi, însă, se întâmplă adesea ca membrii apropiați ai aceleiași familii să nu se cunoască bine între ei și să trăiască în medii atât de diferite, încât să nu-și poată contura în minte o imagine corespunzătoare a situației celuilalt. Cei plecați păstrează vii amintirile idealizate ale unei copilării fericite care aparține unui alt timp, iar cei rămași plăsmuiesc tabloul unei vieți de vis peste mări și țări, care adesea nu seamănă deloc cu realitatea. Distanța în timp și spațiu are uneori un impact atât de puternic și durabil, încât legăturile de sânge și afective nu-i pot supraviețui. Înstrăinarea și prejudecățile îi îndepărtează și mai mult pe cei cândva apropiați, iar lipsa de înțelegere reciprocă, resentimentele și răceala ajung până într-acolo încât aceștia se transformă aproape în străini. Chiar și atunci când legăturile afective se mențin, membrii acestor familii nu mai împărtășesc experiențe, amintiri, temeri, griji, bucurii, dureri sau activități comune. Chiar și în cazul în care comunică frecvent – telefonic, prin scrisori sau prin mijloace virtuale – și își povestesc întâmplări cotidiene, nu pot avea o percepție completă asupra experiențelor celuilalt, cu atât mai mult cu cât adesea sunt povestite la ceva vreme după ce s-au produs, când s-a pierdut fervoarea momentului. Odată cu trecerea timpului, afinitățile între cele două grupuri se estompează. Îndepărtarea se accelerează în rândul celor din a doua și a treia generație, care nu mai au nici măcar amintiri comune și abia dacă mai pot fi numiți compatrioți. În ultimii ani, perspectivele unidirecționale care se observă în interacțiunile acestor grupuri, indiferent dacă au loc în mediul virtual sau în persoană, relevă tot mai multe rupturi emoționale. Deși nu putem vorbi de un comportament colectiv unitar, se poate trasa o curbă a tendințelor care caracterizează aceste interacțiuni.

O extremă o reprezintă nivelul maxim al intoleranței și percepției negative în raport cu ceilalți, iar la polul opus se află negarea oricărei distanțe afective sau diferențe culturale. Desigur, ambele sunt nerealiste, însă cea mai mare parte a societății se regăsește undeva la mijlocul acestui continuum. Majoritatea celor aflați în această situație caută să-și recupereze relațiile pierdute și să-și găsească locul printre compatrioți. În ultimă instanță, atitudinile și perspectivele diferite ale celor împrăștiați prin lume pot salva sau distruge complet legăturile dintre ei și au totodată o influență puternică asupra copiilor lor, cărora le pot insufla atitudini de atracție sau respingere, determinând decizia crucială a acestora de a se considera compatrioți sau a-și tăia rădăcinile complet. Dar ce înseamnă în esență a fi compatriot? Este îndeajuns să trăiești în același spațiu geografic sau trebuie să intervină și alți factori pentru a te numi astfel? A fi alături de ceilalți este, firește, un criteriu esențial, dar există mulți vecini sau chiar membri ai aceleiași familii care sunt lipsiți de afinități. Din punctul meu de vedere, a trăi pe teritoriul aceleiași țări cu cineva nu este singura condiție pentru a fi compatriot cu persoana respectivă. A împărtăși aceeași cultură este un criteriu poate chiar mai important. Așadar, ca să rămânem compatrioți chiar și atunci când trăim vieți rupte unele de altele, în locuri diferite, unde ne-amadaptat la culturi diferite, trebuie să ne dăm mâna și să facem tot ce ne stă în putință pentru a păstra legăturile afective dintre noi. Distanța fizică e și așa destul de mare, să încercăm deci să le diminuămpe celelalte.