În 8 decembrie 2015, Palatul Élysée a anunțat că preşedintele François Hollande ar avea de gând să decerneze Legiunea de Onoare, postum, celor 130 de victime ale atentatului din 13 noiembrie, de la Bataclan şi de pe străzile înconjurătoare. Marele Cancelar al Ordinului Legiunii de Onoare şi-a exprimat dezacordul. Legiunea de Onoare recompensează, încă de la înfiinţarea sa (19 mai 1802) de către Napoleon Bonaparte, militarii şi civilii care au făcut servicii excepționale naţiunii. Cei 130 de nevinovaţi ucişi de barbaria jihadistă, care au avut ghinionul de a se afla în momentul nepotrivit în locul nepotrivit, meritau omagiul naţiunii, dar într-o mie de alte feluri. În Spania, în 1999, a fost creată o decorație specială pentru persoanele ucise în atentate teroriste. Statele Unite au ridicat un monument în amintirea celor morți în 11 septembrie. Legiunea de Onoare însă nu este nici o primă pentru dramă, nici una pentru doliu, ci se presupune că recompensează meritul. Una este ca țara să-şi omagieze victimele, alta să le atribuie o recompensă rezervată actelor de eroism. 

Ar fi de parcă s-ar dori exorcizarea tragediei prin împodobirea bărbaților şi femeilor asasinați cu medalii ale Republicii. Pentru a fi decorat, trebuie să fi luptat, şi încă vitejeşte, nu doar să fi fost omorât din întâmplare. Până la urmă, la Élysée s-a renunțat la acest proiect şi, în 12 iulie 2016, a fost instituită Medalia Națională de Recunoștinţă faţă de Victimele Terorismului, a cincea decorație în ordinea importantei protocolare, înaintea Medaliei Rezistenţei şi a Crucii de Război. Numai că distincţia a fost primită cu răceală de anumite segmente ale opiniei publice, dar şi ale armatei. Adică a fi agresat ori asasinat de elemente fanatizate este mai de prețuit decât cinstirea luptătorilor de pe câmpul de luptă? Naţiunea îi îmbrăţișa pe toți copiii ei, dar pe unii mai mult decât pe alții. Din 1990, cei care au primit această medalie sunt considerați „victime civile de război", iar copiii lor au dreptul la statutul de orfani cărora naţiunea se obligă să le devină tutore. Tot atâtea simptome semnificative ale unei confuzii de strictă actualitate, care deja generase o dezbatere imediat după Al Doilea Război Mondial, între partizani şi deportaţi: tortura suferită merită mai multă consideratie decât misiunea dusă la bun sfârşit? Nefericitul este el mai eroic decât temerarul?