Conform legilor fizicii, bondarul ar trebui să fie incapabil să zboare. În mod asemănător, conform legilor economice, Elveţia nu ar trebui să o ducă atât de revoltător de bine. Fără ieşire la mare, cu o piaţă internă mai mică decât Londra, vorbitoare de patru limbi diferite, fără resurse naturale – în afară de energia hidroelectrică, puţină sare şi încă şi mai puţin peşte –, fără pieţe asigurate pentru produsele sale prin intermediul coloniilor sau al apartenenţei la un pact comercial, ea ar trebui să fi dat de mult cu fundul de pământ. Cu toate acestea, elveţienii sunt singurii pe lângă care nemţii par ineficienţi, francezii nediplomaţi şi texanii săraci. Francul elveţian este o investiţie mai sigură decât aurul şi economia elveţiană mai solidă decât faţa de granit a Matterhornului. Elveţienii se numără printre primele trei venituri pe cap de locuitor din lume. Dar vă puteţi consola cu gândul că asta nu-i bucură câtuşi de puţin. Ei afirmă, aşa cum o fac încă de la formarea primei alianţe de cantoane, în 1291, că succesul lor este temporar şi se va sfârşi curând, în lacrimi. Refuză cu încăpăţânare să creadă că o duc bine şi chiar contestă cifrele care o demonstrează. Asemenea bietului măgăruş care merge după morcov, elveţienii trag tot mai puternic la căruţa colectivă, alergând după un ţel pe care l-au depăşit cu mulţi ani în urmă. Poate bondarul se menţine în aer printr-o binecuvântată ignoranţă. În cazul elveţienilor, ceea ce îi ajută să zboare atât de sus numai ignoranţă nu se numeşte; ea este teama că, într-o zi, vor pierde tot ce au câştigat prin muncă.