Crizele au şi ele viclenia lor: te absorb, te bombardează cu evenimente, cu creşteri şi descreşteri, disponibilizări, falimente, incertitudini şi îţi lasă puţin timp de gândire pentru ceea ce urmează după trecerea crizei. Suntem tentaţi să credem că, după încheierea crizei, se vor încheia şi necazurile. Cel puţin de această dată, vom fi confruntaţi cu toate problemele cronicizate dinainte de criză - demografice, ecologice, sociale -, la care se adaugă cele generate sau amplificate de criză. Prin urmare, realist şi aplicat ar fi să vorbim deja despre „crizele de după criză". 

Mai ales că nu este suficient să le cunoaştem şi să le prevedem. Viitorul nu trebuie doar prevăzut, ci, mai ales, pregătit. Vitalitatea unui organism social este exprimată de dezvoltarea sa, de expansiunea şi de viteza sa de înaintare. Se pot face o mie de alte consideraţii, dar acest criteriu rămâne fundamental. Din rădăcina dezvoltării economice se înalţă totul, inclusiv libertatea. 

Fără baza solidă a dezvoltării, libertatea decade sau se degradează. De aceea, dezvoltarea trebuie să fie o valoare conducătoare a oricărei societăţi. Nu doar pentru că dezvoltarea sau paşii făcuţi în această direcţie influenţează toate celelalte componente ale vieţii noastre, ci şi pentru că ne arată metabolismul firesc sau dereglat al unei societăţi, potenţialul de care dispune la un moment dat. Dezvoltarea reprezintă adevăratul barometru al vitalităţii unui popor şi al unei organizări statale. Aşa cum ea ne vorbeşte despre disponibilitatea comunităţii naţionale respective de a-şi asuma costurile asociate dezvoltării şi pregătirii inteligente a viitorului. De la un timp, cu deosebire după depăşirea momentului de vârf al crizei, societăţile avansate suferă de boala dezvoltării lente sau chiar a stagnării. Pe care o recunosc şi nu o recunosc. 

Nu pot evita să vorbească despre ea: vin imediat statisticile. Nu o recunosc, în sensul că nu discută această problemă la nivelul cauzelor, al rădăcinilor ei adânci. Sau caută diferite formule de a prezenta edulcorat situaţia, în ultimă instanţă de a ocoli analiza frontală. Or, atunci când este vorba despre o suferinţă serioasă, recunoaşterea ei este parte a tratamentului.