Avionul Vega Gull este albastru ca păunul, cu aripile argintii, mai falnic decât orice pasăre mi-a fost dat să văd şi, într-un fel, îmi e menit mie. Se numeşte Mesagerul şi a fost proiectat şi construit cu mare grijă şi măiestrie ca să facă ceea ce pare de-a dreptul imposibil – să traverseze cu vitejie un ocean, dintr-o singură încercare, cinci mii opt sute de kilometri de unduiri negre şi neant – şi să mă poarte cu el. Când urc la bord soarele deja a asfinţit. Timp de câteva zile aerodromul a fost biciuit de furtuni, iar lumina care se întrezăreşte se tot împuţinează şi ea. Ploaia bate pe aripile avionului ca într-un timpan, iar vântul suflă oblic în rafale, şi totuşi mi se spune că e cea mai bună vreme de care pot avea parte luna asta. Sunt mai puţin îngrijorată de vreme decât de greutatea avionului. Vega Gull a fost dotat cu un compartiment special pentru a transporta mai mult combustibil. Au fost montate rezervoare sub aripi şi în cabină, unde formează un perete care îngustează spaţiul din jurul scaunului meu, iar robinetele lor se pot răsuci cu două degete în timpul zborului când trebuie închis unul şi deschis altul. Am fost instruită să las un rezervor să se golească de tot şi să-l închid înainte de a-l deschide pe următorul, ca să nu se formeze vreun dop de aer. S-ar putea ca motorul să moară pentru câteva secunde, dar va porni din nou. Va trebui să mă bazez pe asta. De asemenea, va trebui să mă bazez şi pe multe alte lucruri. Bălţile, ca nişte lacuri mai mici, cu suprafaţa albă din cauza picăturilor de ploaie care le şfichiuiesc, se întind pe toată pista de decolare. Din faţă suflă un vânt aprig, constant, iar norii sunt joşi, sumbri. Câţiva jurnalişti şi prieteni au venit să mă vadă decolând, dar starea de spirit e fără-ndoială apăsătoare. Toţi cei care cunosc implicaţiile a ceea ce urmează să fac au încercat să mă convingă să nu mă aventurez. Nu azi. Nu anul acesta. Şi pe vreme rea, şi pe vreme bună, recordul e acelaşi – dar acum am ajuns prea departe ca să mai dau înapoi. Îmi aranjez coşuleţul cu mâncare, îmi bag sticla cu coniac în buzunarul de la şold al salopetei de zbor şi mă strecor cu greu în carlingă, care mă strânge ca o piele. Jim Mollison, singurul pilot care a mai făcut această ispravă şi a supravieţuit, mi-a împrumutat ceasul lui. Am o hartă marină pe care e trasat itinerarul meu peste Atlantic, de la Abingdon la New York, peste fiecare centimetru de apă rece ca gheaţa peste care o să zbor, dar nu şi golul pe care-l presupune, sau singurătatea, sau frica. Totuşi, acestea sunt cât se poate de reale şi va trebui să zbor cu ele. Drept prin căderile şi golurile de aer care îmi provoacă greaţă, căci e imposibil să stabileşti un curs care să ocolească toate lucrurile de care ţi-e teamă. Nu poţi să fugi de nici o parte din tine şi e mai bine că nu poţi. Mă gândesc uneori că doar provocările ne călesc şi ne schimbă – o pistă de un kilometru şi jumătate şi opt sute de litri de combustibil. Escadrile negre de nori făcându-şi loc cu forţa dinspre toate colţurile cerului şi lumina scăzând cu fiecare minut care trece. Nu se poate să fac asta şi să rămân neschimbată. Mă aşez pe poziţie şi mă aplec peste manşă, trecând cu un vâjâit pe lângă spectatorii cu aparate de fotografiat şi apoi pe lângă marcaje înspre singurul steag roşu ce reprezintă punctul de unde nu mai există cale de-ntoarcere. Am o pistă de un kilometru şi jumătate şi nici un centimetru în plus. Evident, s-ar putea să nu se ridice de la sol. După toată planificarea, grija, munca şi după ce mi-am luat inima în dinţi, există această posibilitate copleşitoare ca avionul să rămână lipit de pământ, mai degrabă elefant decât fluture, iar eu să eşuez chiar înainte de a fi început. Dar nu înainte să dau, în această clipă, tot ce am mai bun în mine. După vreo sută cincizeci de metri de pistă, coada i se ridică întrebătoare. Îl îndemn să se grăbească, simţind gravitaţia care ne trage în jos, greutatea lui imposibilă, ghicind mai degrabă decât văzând cum se apropie steagul roşu. Apoi direcţia şi profundorul s-au trezit într-un final la viaţă şi i-au ridicat, clătinându-i, botul, iar el s-a desprins de la sol – drept ca o săgeată. În cele din urmă e un fluture. Ne înălţăm tot mai mult prin cerul sumbru şi prin ploaie, peste pătratele verzi şi gri de pământ din Swindon. În faţă se află Marea Irlandei – toată acea apă întunecoasă, care e gata să-mi înşface şi să-mi oprească inima. Licărirea aceea murdară care e Cork. Negrul mătăhălos al Labradorului. Suspinul neîncetat al motorului care face treaba pentru care a fost construit.