Când a început să sângereze, au încuiat-o în cușcă. Tom era deja acolo. Se afla în acel loc de trei zile, iar acum se oprise din plâns. Dar încă mai tremura. Era luna februarie, pivnița nu era încălzită și amândoi erau goi. Ea știa că nu avea să primească nici de mâncare, mult timp de atunci încolo, nu până avea să i se facă atât de foame încât să simtă de parcă ar fi ros-o ceva pe dinăuntru. Nu era prima oară când o încuiau în cușcă, dar de data aceasta era altfel. Înainte, de vină fusese întotdeauna faptul că făcuse ceva rău sau că nu li se supusese. De data asta era altfel; de vină era ceea ce devenise, și îi era tare frică. Imediat ce închiseseră ușa din capătul scărilor, bezna a învăluit-o ca o blană. Îi simțea atingerea pe piele, ca atunci când ți se freacă o pisică de picioare. A început să tremure. Cel mai tare ura cușca, mai mult decât loviturile, mai mult decât umilințele. Dar nu voia să plângă. Nu plângea niciodată. Nici nu știa cum. Mirosul era cumplit; nu aveau toaletă, doar găleata din colț pe care or să aibă voie s-o golească numai când or să-i lase să iasă. Și cine știe când avea să se întâmple asta? Dar mai rău chiar decât mirosul erau râcâielile slabe care se porniseră la numai câteva minute de când fusese încuiată. Știa că în curând avea să simtă gâdilatul unor piciorușe înțepătoare pe picioare și pe abdomen dacă îndrăznea să se întindă pe jos. Prima oară încercase să se miște încontinuu și să facă zgomot ca să-i sperie, dar într-un târziu obosise și adormise, fără să-i mai pese câți erau și ce făceau. Își dădea seama în întuneric, după felul în care se mișcau și după greutate, dacă erau șobolani sau șoareci. Șobolanii erau cei mai cumpliți. Unul chiar o mușcase odată. Îl îmbrățișa pe Tom, încerca să-l aline, și astfel se mai încălzeau amândoi puțin. Adevărul era că nu i-ar fi prins rău nici ei un pic de alinare, dar pe ea nu avea cine s-o aline.