Impostorul — Într-una din zilele astea o să-mi iau concediu, spuse Spence Olham după micul dejun. Se uită la soţia lui. Cred că merit puţină odihnă. Zece ani înseamnă ceva vreme. 

— Şi Proiectul? — Războiul va fi câştigat şi fără mine. Bulgărele nostru de clisă nu-i chiar în aşa mare pericol. Olham se lăsă pe spate şi îşi aprinse o ţigară. Maşinile de ştiri distorsionează informaţiile ca să dea impresia că spaţienii sunt exact deasupra noastră. Ştii ce mi-ar plăcea să fac în concediu? Mi-ar plăcea să fac o excursie cu cortul în munţii ăia din afara oraşului, unde am fost amândoi atunci. Mai ţii minte? Eu am descoperit oţetari, iar tu erai cât pe ce să calci pe un şarpe de vizuină. 

— Pădurea Sutton? Mary începu să adune farfuriile. Acolo a fost de curând un incendiu. Credeam că ştii. Se pare că pădurea a luat foc, aşa, din senin. Olham lăsă capul în jos. 

— Nici măcar n-au încercat să afle cauza? Strâmbă din buze. Nimănui nu-i mai pasă de nimic. Toată lumea se gândeşte doar la război. Încleştă fălcile în timp ce tabloul i se ivea în minte – spaţienii, războiul, navele bold. 

— Cum ne-am putea gândi la altceva? Olham dădu din cap. Mary avea dreptate, fireşte. Micile nave negre venite din Alpha Centauri surclasaseră cu uşurinţă crucişătoarele Pământului, lăsându-le în urmă ca pe nişte ţestoase neputincioase. Fuseseră doar lupte în sens unic, pe tot parcursul spre Terra. Pe tot parcursul, până când laboratoarele Westinghouse elaboraseră cupola protectoare. Acoperind marile oraşe ale Pământului şi în cel din urmă întreaga planetă, cupola era prima apărare reală, prima replică pe măsură dată spaţienilor, cum îi botezaseră maşinile de ştiri. Dar câştigarea războiului… asta era altceva. Fiecare laborator, fiecare proiect lucra zi şi noapte, neîncetat, pentru a descoperi încă ceva: o armă de luptă eficace. Propriul său Proiect, de exemplu. Din zori până-n noapte, an după an. Olham se ridică şi stinse ţigara. 

— Ca sabia lui Damocles. Atârnând tot timpul deasupra capetelor noastre. M-am săturat. Tot ce vreau e un răgaz lung de odihnă. Dar presupun că toată lumea simte la fel. Îşi luă jacheta din dulap şi se îndreptă spre uşă. Era timpul să apară naveta, micul vehicul rapid, cu o formă ca de gândac, care îl ducea la Proiect. 

— Sper să nu întârzie Nelson. Se uită la ceas. E aproape ora 7. 

— Uite că vine gândacul, îl anunţă Mary, privind printre şirurile de case. Soarele strălucea în spatele acoperişurilor, reflectându-se în plăcile grele de plumb. Aşezarea era cufundată în linişte; doar câţiva oameni ieşiseră. 

— Ne vedem mai târziu. Încearcă să nu lucrezi peste program, Spence. Olham deschise uşa vehiculului şi, după ce se strecură înăuntru, se sprijini, oftând, pe spătarul scaunului. Lângă Nelson şedea un bărbat mai vârstnic. 

— Ei? făcu Olham în timp ce gândacul pornea ca din puşcă. Ceva ştiri interesante?