Frica este dominanta acestor amintiri, o frică permanentă. Fireşte, orice copilărie îşi are spaimele ei, cu toate acestea mă întreb: aş fi fost un băieţel mai puţin înspăimântat dacă Lindbergh n-ar fi fost preşedinte sau dacă eu n-aş fi fost copil de evrei? Când a venit primul şoc, în iunie 1940 – nominalizarea în cursa pentru preşedinţie a lui Charles A. Lindbergh, eroul american al aviaţiei internaţionale, la Convenţia Republicană de la Philadelphia – tata avea treizeci şi nouă de ani, era agent de asigurări, având ca studii şcoala primară, câştiga puţin sub cincizeci de dolari pe săptămână, care ajungeau pentru plata la timp a facturilor esenţiale, după care nu mai rămânea mare lucru. Mama, care voise să meargă la colegiul pedagogic, însă nu putuse din cauza cheltuielilor prea mari, care trăise acasă, lucrând ca secretară de birou după ce terminase liceul, care reuşise să facă în aşa fel încât să nu ne simţim săraci în cea mai grea perioadă a Crizei, administrând câştigul pe care i-l încredinţa tata în fiecare vineri cu aceeaşi pricepere cu care conducea gospodăria, avea treizeci şi şase de ani. Fratele meu, Sandy, elev într-a şaptea, cu un talent deosebit la desen, avea doisprezece ani, iar eu, într-a treia, mai avansat cu un trimestru decât ar fi trebuit să fiu şi colecţionar începător de timbre, inspirat, ca milioane de alţi puşti, de cel mai mare filatelist al ţării, preşedintele Roosevelt, aveam şapte ani. Locuiam în apartamentul de la nivelul al doilea al unei mici case cu mai mulţi locatari, de două-jumate, adică parter, etaj şi mansardă, pe o stradă mărginită de copaci, cu case tip, de lemn, cu verande de cărămidă roşie, fiecare verandă cu acoperiş triunghiular, şi cu câte o curte minusculă în faţă, închisă cu gard viu, tăiat scurt. 

Cartierul Weequahic fusese construit pe loturi agricole, la marginea nesistematizată din sud-vest a oraşului Newark, imediat după primul război mondial, cu vreo jumătate de duzină din străzi înzestrate pompos cu nume de comandanţi glorioşi de marină din războiul hispano-american, şi cu cinematograful local botezat după un văr de-al cincilea al lui FDR – şi al douăzeci şi şaselea preşedinte al ţării – Roosevelt1 . Strada noastră, Summit Avenue, se afla pe coama dealului din cartier, o ridicătură la fel de înaltă ca oricare alta dintr-un oraş-port, care doar ici şi colo se înalţă la o sută de picioare deasupra nivelului mlaştinii sărate mareice la nord şi est de oraş şi dând spre golful adânc de la est de aeroport, care ocoleşte rezervoarele de petrol din peninsula Bayonne şi se uneşte acolo cu Golful New York, trecând pe lângă Statuia Libertăţii şi sfârşind în Atlantic. Privind spre vest prin fereastra din spate a dormitorului nostru, puteam vedea uneori uscatul până hăt, la liziera întunecată a lanţului muntos Watchung, munţi scunzi, la poalele cărora se aflau mari domenii şi suburbii bogate, cu locuitori puţini, care reprezenta marginea extremă a lumii cunoscute şi se afla la vreo opt mile de casa noastră. O stradă mai la sud se afla oraşul muncitoresc Hillside, a cărui populaţie era predominant creştină. Frontiera cu Hillside marca intrarea în Union County, un New Jersey cu totul diferit.