Într-o zi, pot spune exact când, știu data, cu precizie, într-o zi sunt în holul unui hotel, într-un oraș de provincie, un hol ce joacă și rolul de bar, stau într-un fotoliu, vorbesc cu o jurnalistă, între noi, o masă joasă, rotundă, jurnalista îmi ia un interviu despre romanul meu Hotărâre de rămas-bun1 , care tocmai a apărut, îmi pune întrebări despre despărțire, despre scrisul de scrisori, despre exilul ce vindecă sau nu, îi răspund, știu răspunsurile la întrebările acelea, răspund aproape absent, cuvintele vin ușor, mecanic, astfel încât privirea mi se plimbă peste cei care străbat holul, vânzoleala, sosirile și plecările, inventez vieți pentru oamenii ce se duc și vin, încerc sămi imaginez de unde vin, încotro pleacă iar, mi-a plăcut dintotdeauna să fac asta, să inventez vieți pentru niște necunoscuți cu care abia dacă m-am intersectat, să mă interesez de niște siluete, e aproape o manie, cred c-a început din copilărie, da, era acolo, la cea mai fragedă vârstă, acum îmi amintesc, o neliniștea pe mama, spunea: încetează cu minciunile tale, spunea minciuni în loc de povești, am rămas cu chestia asta, așadar ani întregi după o continui, inventez scenarii răspunzând la întrebări, vorbind despre suferinţa femeilor părăsite, sunt două lucruri pe care știu să le disociez, pe care le pot face concomitent, când zăresc un bărbat din spate, trăgând după el un troler, un tânăr pregătindu-se să iasă din hotel, din mers, din ținută ţipă tinerețea, și sunt strivit pe loc de imaginea asta, pentru că e o imagine imposibilă, o imagine care nu poate să existe, se poate să mă înşel, bineînțeles, până la urmă nu văd chipul, nu pot să-l văd de unde sunt așezat, însă e ca și cum aș fi sigur de acest chip, ca și cum aș ști cum arată bărbatul, și o spun iar: nu se poate, efectiv nu se poate, și totuși lansez un prenume, Thomas, mai degrabă îl strig, Thomas, iar jurnalista din față mea se sperie, era aplecată deasupra carnetului, ocupată să ia repede notiţe, să-mi transcrie vorbele, și iat-o ridicându-și capul, contractându-și umerii, ca și cum aș fi strigat la ea, ar trebui să îmi cer scuze, dar nu o fac, absorbit de imaginea în mișcare și așteptând ca prenumele strigat să-și producă efectul, însă bărbatul nu se întoarce, își continuă drumul, ar trebui să deduc de aici că m-am înșelat, de data asta de-a binelea, că totul n-a fost decât un miraj, că du-tevino-ul a provocat mirajul, iluzia, dar nu, mă ridic, dintr-un salt, pornesc în urmărirea celui care se îndepărtează, nu mă împinge nevoia de a verifica, fiindcă în clipa aceea încă sunt convins că am dreptate, că am dreptate împotriva oricărei rațiuni 2 , împotriva evidențelor, îl ajung pe bărbat din urmă pe trotuar, îi pun mâna pe umăr, se întoarce și.