Din port trebuie să urci panta, şi pornesc cu pas hotărât pe treptele străzii Donkey Shit Lane, cu o piatră în formă de inimă în buzunar. Sunt singură şi, deşi nu e nimeni care să mă vadă, rezist dorinţei de a mă opri şi de a mă odihni sprijinindu-mă de stâlpii care mai stau în picioare, după ceam trecut de partea cea mai abruptă. Sunt foarte atentă când pun piciorul jos, dacă mă împiedic pot să cad imediat în nas, gând inacceptabil pentru gazela ce încă mai trăieşte în corpul meu înţepenit. Bucăţile de marmură strălucesc, lustruite de secolele trecute peste ele; lumina e cât se poate de limpede. Chiar şi într-o dimineaţă atât de mohorâtă cum e asta, cu cerul atât de jos, încât insula nici nu se mai vede, şi cu norii îngrămădiţi deasupra portului, aceste străzi văruite strălucesc. Două tinere coboară treptele spre mine, ţinându-se de braţ. În vechiul sacou de tweed al lui Dinos, cu mâinile umflându-i buzunarele şi botinele legate confortabil cu şireturile, sunt la fel de anonimă ca un păstor sau un catargiu. Ridurile de pe chipul meu s-au adâncit în toţi anii ăştia petrecuţi în soare, şi părul meu n-a mai văzut vopseaua, ba nici măcar foarfeca vreunei coafeze de Dumnezeu-ştie-când, şi ce dacă? Îl ţin legat într-o coadă lejeră, dat de pe faţă, aşa cum mi l-am ţinut mereu. Sunt încă aici, un pic învineţită, un pic slăbită, dar fără doar şi poate am rămas aceeaşi fată care a pus prima oară piciorul pe această insulă în urmă cu aproape şaizeci de ani. Bănuiesc că doar cei care m-au cunoscut pe atunci pot să vadă prin patina tot mai groasă aşternută de timp peste mine şi mi se rupe inima când văd cu ce viteză se împuţinează numărul celor care ar putea s-o facă. Aseară am primit telefonul despre Leonard. Am rămas tăcută o vreme, ascultând bufniţele. Mi-am luat vechile caiete, blocnotesurile de trei penny pe care le-am adus cu mine pe insulă în 1960, şi l-am regăsit acolo în însemnările mele pline de speranţă, cu scris rotunjit. Mi-a înţepenit ceafa. 

Cocoşii au cântat toată noaptea. Am dormit prost, şi dimineaţa m-am trezit potopită de vise. Turiştii estivali au plecat de mult; la Atena e agitaţie din cauza măsurilor de austeritate, sunt refugiaţi, copii pierduţi, incendii stradale. Bărcile ies în larg, salvând oameni din apă. Sunt multe la care să te gândeşti, aşa că ai crede că o să uităm o vreme de alegerile americane. Însă dimineaţă, în port, în timp ce-mi beam pe îndelete unicul espresso, bun şi amărui, al zilei şi mă uitam la catârii ce se îndepărtau de bărci împovăraţi, m-a pălit vestea despre noul preşedinte. A venit şerpuind dinspre apă, adusă de ziarele de dimineaţă, şi s-a răspândit rapid, ca o duhoare, în întreaga agoră. Am auzit gemete de groază, chiar şi dinspre măgari, oameni care mai să se înece cu băutura la fiecare masă, stupefacţie pe chipul fiecărui trecător şi pe ale celor de pe bărci. Preţ de o clipă, mi-am găsit alinare în gândul că măcar Leonard n-a apucat să audă aşa o grozăvie. 

Mă opresc în faţa prăvăliei Mariei, numită Four Corners, şi ciulesc urechile. M-aş simţi ridicol dacă m-ar vedea cineva apropiindu-mă de uşa lui cu piatra mea în formă de inimă şi mă pregătesc să dau repede colţul pe Crazy Street. De fapt, strada nu se cheamă aşa, dar numele ei aduce cu Crazy şi aşa am auzit şi noi când Leonard a ieşit vioi de la notar, şi-a scos şapca ieftină şi a trântit actele casei pe masă lângă ea, zâmbind parcă uşor ruşinat şi jenat, parcă temându-se să nu ni se pară că se dă mare. Mai târziu în acea zi am venit înarmaţi cu găleţi împrumutate şi perii cu mânere lungi pentru văruit, iar Leonard a pus baterii noi gramofonului pe care îl aşezase în mijlocul pardoselii de piatră. Unele dintre discurile lui sau ondulat precum ceasurile lui Dalí şi nu mai pot fi puse la picup, dar aveam totuşi Ray Charles, şi Muddy Waters, şi o cântăreaţă care-mi plăcea, dar al cărei nume nu mi-l mai amintesc. Mai târziu, ne-am relaxat cu un foc de cherestea aprins printre lămâii de pe terasă, carafe cu retsina 1 , puţin haşiş, dans. Şorturi murdare de vopsea, braţe şi picioare bronzate, tălpi goale. Copii ai războiului, majoritatea dintre noi chiar mai tineri decât el, la rândul lui încă foarte tânăr. Ne bucuram din plin de libertatea pentru care se luptaseră părinţii noştri, şi pofta noastră de viaţă depăşea cu mult umbrele lor înguste, fărâmiţate de război. Oare drogurile şi contracepţia făceau ca schimbarea să pară posibilă?