S‑ar putea spune că îmi stătea mintea la alte lucruri când mi‑am nuanţat părul în albastru, iar cele două pahare de vin roşu nu mi‑au ajutat puterea de concentrare. Daţi‑mi voie să explic. Mai întâi, ar trebui să ştiţi despre mine următoarele : nu am decât o oglindă în casă, şi aia pătată. Sunt genul de persoană conştiincioasă când vine vorba de curăţenie, ba chiar compulsivă, s‑ar putea zice – chiuveta este de un alb imaculat, robineţii ei din bronz sclipesc –, dar rareori îmi aduc aminte să curăţ şi oglinda. Nu cred că e necesar să‑l consultăm pe Freud sau pe vreunul dintre numeroşii lui trepăduşi ca să aflăm că ceva nu e în regulă. Încep această istorisire cu o imagine prost luminată. Unul dintre cele două becuri din baie s‑a ars. Sunt în toiul ritualului de seară : mă spăl pe dinţi, cu faţa spre oglinda pomenită, când o aureolă care îmi înconjoară capul îmi atrage atenţia. Cu periuţa de dinţi în mâna dreaptă încă mişcându‑se în sus şi în jos, dintr‑o parte în alta, mâna stângă se întinde după ochelarii pentru citit de pe măsuţa de lângă vasul de toaletă. Odată fixaţi pe protuberanţa nasului meu, ei mă ajută să văd că nu sunt nici vreo sfântă, nici angelică, ci că semăn mai degrabă cu Regina‑Mamă – mă rog, o imagine a Reginei‑Mamă cu dâre lăsate de guma de şters a unei şcolăriţe. Anomalia albastră din părul meu ud nu e o aură. În creştetul capului meu e o bătălie dezlănţuită a pigmenţilor, ca o încăierare între nişte muieri care nu sunt deloc nişte adversare pe potrivă. Îmi ating o şuviţă de păr încă jilavă ca să testez permanenţa nuanţei de albastru şi sfârşesc prin a lăsa pe ea o pată lipicioasă de pastă de dinţi. Puteţi deduce fără să greşiţi că multitasking‑ul nu este punctul meu forte.