Noaptea nu e unită cu ziua. £ arsă de ea. In zori, urcă pe rug. Şi odată cu ea urcă pe rug oamenii nopţii, băutorii, poeţii, amanţii. Suntem un popor de exilaţi, de condamnaţi la moarte. N u te cunosc. II cunosc pe prietenul tău turc; e unul de-ai noştri. Incet-încet va dispărea din lume, înghiţit de um bră şi de vedeniile lui; suntem fraţi. N u ştiu ce durere sau ce plăcere l-a împins spre noi, spre praful stelelor, poate opiul, poate vinul, poate iubirea; poate vreo rană neştiută a sufletului, ascunsă bine între pliurile memoriei. Cauţi să ni te alături. Frica şi neliniştea te aruncă în braţele noastre, încerci să te ghemuieşti, dar corpul tău dur rămâne prins în incertitudinile tale, îndepărtează dorinţa, refuză abandonul. N u te învinuiesc.

Tu trăieşti într-o altă închisoare, o lume a forţei şi a curajului, una în care crezi că poţi fi purtat spre triumf; crezi că obţii bunăvoinţa celor puternici, cauţi gloria şi averea. Totuşi, la căderea nopţii, tremuri. N u bei, căci te temi; ştii că arsura alcoolului te aruncă în slăbiciune, în irezistibila nevoie de a regăsi mângâierile, o tandreţe dispărută, lumea pierdută a copilăriei, mulţumirea, calmul în faţa nehotărârii scânteietoare a întunericului. Crezi că-mi doreşti frumuseţea, dulceaţa pielii, strălucirea surâsului, fineţea articulaţiilor, carminul buzelor, dar, în realitate, fără să ştii, tu cauţi ştergerea fricilor, vindecarea, uniunea, reîntoarcerea, uitarea. Această forţă din tine te devorează în singurătate. Şi atunci suferi, pierdut într-un asfinţit infinit, jumătate din tine în zi, jumătate în noapte.