Aveam cinci ani când am aflat că o să mor. Până atunci nici măcar nu-mi trecuse prin cap că n-o să trăiesc veșnic. De ce mi-ar fi trecut? Subiectul morții mele nu-mi ajunsese niciodată la urechi. Cunoștințele pe care le aveam despre moarte nu erau deloc puține. Cărășeii aurii mureau. Știam deja asta. Mureau dacă nu-i hrăneai, dar mureau și dacă le dădeai prea mult de mâncare. Câinii mureau când ieșeau în stradă în fața mașinii. Șoriceii mureau când cedau ispitei din capcana pusă în debaraua de la parter. Iepurii mureau când scăpau din cușcă și cădeau pradă vulpilor rele. Descoperisem că animalele mor, dar asta nu mă alarma nicidecum. Chiar dacă aveam cinci ani, îmi dădeam seama că erau animăluțe care făcuseră o prostie. Iar eu nu aveam de gând să fac prostii. Așa că am fost foarte tulburată când am aflat că și eu o să mor. Se pare că, dacă m-aș fi dovedit norocoasă, aveam să mor așa cum murise bunicul. La bătrânețe. Mirosind a tutun de pipă și a vânturi, cu bucățele de șervețel prinse în țepii de pe buza superioară, după ce își sufla nasul. Avea dungi negre sub vârfurile unghiilor, din cauza muncii în grădină. Spre colțuri, albul ochilor era îngălbenit; aducea cu pietricelele din colecția unchiului, pe care sora mea obișnuia să le bage în gură și uneori le mai și înghițea, făcându-l pe tata să se repeadă la ea și să o strângă, înfășurându-și un braț în jurul burticii, până când pietricica sărea înapoi afară. La bătrânețe. Cu pantalonii maro ridicați mult peste nivelul taliei, până aproape de piept, pe care sânii moi și căzuți arătau aproape ca unii de femei, cu o umflătură proeminență pe un crac al pantalonilor. La bătrânețe. Nu, nu aveam de gând să mor așa cum murise bunicul. Iar din câte auzisem, moartea la bătrânețe era cel mai bun scenariu. Am aflat de inevitabila mea moarte de la vărul meu Kevin, în ziua înmormântării bunicului. Stăteam pe iarbă, în capătul grădinii imense, și beam limonadă din păhărele de plastic, cât mai departe cu putință de părinții noștri îndurerați, care arătau ca niște cărăbuși în ziua cea mai fierbinte din an. Printre firele de iarbă mai lungi ca de obicei se înălțau păpădii și margarete. În ultimele săptămâni bunicul zăcuse, și nu se putuse ocupa de grădină. Îmi amintesc că îmi părea rău pentru el, că miera ciudă că le arătam vecinilor și prietenilor minunata grădină din spate tocmai în ziua în care nu era nici pe departe atât de frumoasă ca atunci când o îngrijea el. Probabil că nu îl deranja să nu fie de față – nu-i plăcea să vorbească prea mult –, dar dacă ar fi fost acolo ar fi putut să le-o prezinte cum se cuvine, și apoi să se retragă într-un colț, departe de toți, ca să asculte laudele. Eventual de sus, prin fereastra deschisă. Ar fi pretins că nu-i pasă, dar i-ar fi păsat. S-ar fi văzut asta în zâmbetul lui mulțumit, care s-ar fi asortat cu petele verzi de pe genunchii pantalonilor și cu unghiile înnegrite. Cineva, o doamnă în vârstă cu un rozariu înfășurat pe încheietură, spunea că simte prezența lui în grădină, dar eu n-o simțeam. Eram sigură că nu e acolo. Ar fi fost atât de supărat pentru aspectul grădinii încât nar fi suportat să stea