Jinny a auzit clopoțelul. Și-a aruncat cartea jos, s-a ridicat din confortul stătut al vechii canapele maro și s-a grăbit spre ușă. Când a năvălit din cabană în aerul serii, Jinny a fugit.

De-a lungul plajei, toată lumea alerga – năvălea spre golf, chemată de zgomotul auriu al clopotului, atât de strălucitor în amurg. Opt copii, sprintenând din cercul de foc sau din bucătăria în aer liber, ieșind din cabane, alergând spre clopot și băiatul înalt care îl suna pe malul apei.

Așa era de fiecare dată când suna clopoțelul. Deen fusese cel care zărise mica barcă verde, apărând prin ceața care învăluia insula, tăind valurile albe. Deen ridicase clopoțelul și îl sunase pentru a-i chema pe ceilalți. Deen fusese singur, pentru scurt timp, știind că era din nou timpul pentru o Schimbare. La golf, s-au aliniat, fără suflare și privind spre mare, ca să privească barca venind în lumina apusului. Au așteptat ca niște stâlpi de gard inegali. Era Deen, care se înălța lângă Jinny și acum se apleca să pună ușor clopoțelul la loc pe cârlig, și micuțul Sam, lângă el. Era slabul Eevie, încruntat la apa care se clătina, ca și cum ar fi greșit cu ceva, și Oz și Jak, înghesuindu-se unul pe altul. Joon stătea înalt și drept la un capăt al rândului, cu privirea ațintită asupra mării, iar Nat aștepta răbdător lângă ea, cu o carte strânsă în mâini. Apoi era Ben, cu doar un an mai mic decât Jinny și aproape exact ca înălțimea ei, zâmbind ușor în timp ce privea apa cu răbdare.

Jinny nu a crezut că era corect față de Deen. La urma urmei, era rândul lui să plece. Nu ar fi trebuit să sune și el la sonerie și să stea acolo pe... plajă, așteptând singură. Jinny se apropia acum de el. I-a luat mâna rece, iar Deen i-a strâns tare degetele, le-a împletit cu ale lui, dar nu s-a întors să o privească. El își ținea ochii întunecați ațintiți asupra bărcii din depărtare, așa că Jinny a făcut la fel. Ea se întreba la ce se gândește. Părea ciudat de calm, nesurprins, aproape ca și cum ar fi așteptat barca. Dar avea maxilarul încleștat ferm.