Prolog

Irlandezii au o poveste despre un bărbat care s-a îndrăgostit de o zână, alături de care a plecat să locuiască pe o insulă uitată de timp și de necazuri. Trăiau într-o colibă cu acoperiș de stuf, cu vedere la mare, neavând în jur decât măgari, pescăruși și găini albe care să le țină tovărășie. Trăiau visul tuturor îndrăgostiților: erau departe de lume, numai unul cu celălalt, patul fiindu-le insula pe care o redescopereau noapte de noapte. Indiferent de anotimp, dormeau lângă o fereastră mare și rotundă, iar vântul împins de ocean îi găsea și se juca blând în părul lor, aducându-le în nări mirosul apelor din larg. În fiecare noapte el se cuibărea lângă ea, care, la rândul ei, se adâncea și mai mult în brațele lui; focile cântau, iar cântecele lor cădeau pe fundul mării, acolo unde scoicile le închideau vocile în cochiliile lor și nu le mai eliberau decât în toiul marilor furtuni. Într-o bună zi, bărbatul a plecat, muritor cum era, nemaiputând să-și înfrâneze dorul de a-i vedea pe cei dragi lăsați în urmă. Ea l-a avertizat că avea să îmbătrânească de îndată ce ar fi pus piciorul înapoi pe pământ irlandez. El a rugat-o să-i dea un măgar, în spinarea căruia să meargă înapoi acasă și să arunce fie și numai o privire. Deși cunoștea primejdia ce-i pândea, ea îl iubea prea mult ca să-i nesocotească dorința. Și astfel, într-o noapte tăcută, el a plecat.

Promisiunea lui de a se întoarce n-a făcut decât să-i picure ei și mai multă amărăciune în suflet. De pe un istm ce făcea legătura cu uscatul, l-a urmărit îndepărtându-se. Apoi s-a întors la colibă, știind care avea să fie destinul lui și mai știind că dragostea trebuie să-și aibă întotdeauna propria insulă. A înălțat toată ceața dinspre ocean și a stins toate luminile de pe insulă, iar găinile au amuțit, măgarii și-au înălțat răgetele odată cu fumul scos pe coș și pescărușii i-au cântat durerea. După multe zile de călătorit și fără vina lui, el a atins pământul, îmbătrânind dintr-o suflare. Cum vârsta înaintată l-a cuprins în gheare din clipa în care a pus piciorul pe uscat, a strigat-o să îi vină în ajutor, însă ea nu mai putea să-l ajute. În anii ce au urmat, în anumite nopți cu lună plină, ea îi îngăduia insulei să se ridice din ceață și să i se arate lui sau oricărui alt îndrăgostit cu inima frântă, tumultul mării încremenind ca să se întrevadă priveliștea dureroasă a ceea ce fusese pierdut într-un moment de necugetare. El a trăit până la o vârstă înaintată, însă doar pentru clipele în care mai putea să audă glasul ei ridicându-se deasupra mării, să audă chemarea patului lor, a nopților pe care le petrecuseră împreună, a dragostei lor, a pescărușilor ce parcă purtau în strigătele lor toată durerea lumii. De fiecare dată el a răspuns acestei chemări strigând că era acolo și așteptând pe uscat, cu inima credincioasă și neșovăitoare, căindu-se în fiecare zi a vieții lui pentru că rupsese vraja și părăsise insula. Îi cerea să-i ierte neastâmpărul, acest blestem al bărbaților și al sângelui care le fierbe în vine, însă dacă ea l-a iertat sau nu, el n-a putut s-o afle niciodată.