Podul rămăsese încuiat până a doua zi după moartea bunicii mele. În acele clipe îngrozitoare, găsisem cheia şi-l descuiasem ca să caut rochia ei de mireasă, fiindcă-mi trecuse prin minte nebuneasca idee că trebuia înmormântată în ea. Făcusem un pas înăuntru, după care mă întorsesem şi ieşisem, lăsând uşa descuiată în urma mea. Acum, după doi ani, am deschis din nou uşa aceea. Balamalele au scârţâit ameninţător, de parc-ar fi fost miezul nopţii de Halloween, şi nu o însorită dimineaţă de miercuri de la sfârşitul lui mai. Când am trecut pragul, scândurile late ale duşumelei au început să protesteze sub tălpile mele. Pretutindeni în jurul meu erau contururi întunecate şi un foarte slab miros de mucegai: iz de lucruri vechi, de mult uitate. Cu decenii în urmă, casei Stackhouse îi fusese adăugat cel de-al doilea nivel, iar acesta fusese împărţit în dormitoare; însă după ce generaţia cea mai numeroasă de Stackhouse îşi micşorase efectivul, o treime din acest spaţiu fusese destinat depozitării. De când venisem împreună cu Jason să locuim cu bunicii, după moartea părinţilor noştri, uşa podului rămăsese încuiată. Buni nu voia să cureţe după noi, în cazul în care ne-ar fi trecut prin cap că podul era un loc grozav de joacă. Acum eram stăpâna casei, iar cheia stătea atârnată de o panglică la gâtul meu. Nu mai existau decât trei descendenţi ai neamului Stackhouse: Jason, eu şi fiul răposatei mele verişoare Hadley, un băieţel pe nume Hunter