M-am născut cu darul ploii, aşa m-a încredinţat odată o prezicătoare antică într-un templu şi mai antic. Asta se întâmpla pe vremea când nu credeam în ghicitori, când lumea nu era încă impregnată cu minuni şi mister. Nu izbutesc să-mi aduc aminte înfăţişarea ei, a femeii care mi-a citit chipul şi mi-a atins liniile din palmă. Mi-a spus atât cât i-a fost dat pe lumea asta să spună celor pentru care profeţiile ei erau menite, iar într-un final, ca noi toţi, s-a stins. Ştiu că vorbele ei aveau în ele un sâmbure de adevăr, pentru că întotdeauna părea să plouă în tinereţea mea. Au fost zile cu cer senin, de o arşiţă neiertătoare, însă unica impresie ce m-a urmărit până în momentul de faţă este a ploii ce cădea dintr-un banc jos de nori călători, prefăcând natura într-o picătură spălăcită. Uneori ploua atât de des, încât mă întrebam oare de ce nu piereau niciodată culorile din jurul meu, de ce nu se diluau, lăsând apoi lumea în nuanţe de mucegai. Aceeaşi ploaie blândă umezise pământul şi în ziua în care am cunoscut-o pe Michiko Murakami. Plouase toată săptămâna şi ştiam că avea să plouă şi mai mult odată cu venirea musonului. Străzile familiare din Penang începuseră să fie inundate deja, iar marea căpătase reflexele unui grimohorât. În seara acelei zile, ploaia se liniştise treptat, transformându-se într-o ceaţă aproape imperceptibilă, ca şi cum totul s-ar fi pregătit pentru venirea ei. Încet, încet, s-a întunecat şi mireasma ierbii ude plutea în aer îngemănânduse cu parfumul florilor, îmbinându-se într-o tapiserie complicată de esenţe. Eram pe terasă, singur, aşa cum fusesem ani la rând, aproape adormit, visând la o altă viaţă. Ecoul soneriei a vibrat în toată casa, ezitant, nefamiliar întrun loc în care sunetul ei pătrundea rar, ca o pisică ce probează cu laba o potecă necunoscută. M-am trezit; mult mai târziu, mi s-a părut că aud încă un ţârâit şi m-am întins în scaun, confuz. Preţ de câteva clipe, m-a imobilizat un adânc sentiment de pierdere. Apoi m-am ridicat şi ochelarii, care mi se odihniseră între timp pe piept, au alunecat pe marmură. I-am ridicat uşor, i-am şters de cămaşă şi am găsit scrisoarea pe care începusem s-o citesc, căzută sub scaun. Era o invitaţie din partea Societăţii Istorice Penang, marcând a cincizecea aniversare de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Nu participasem niciodată la evenimentele societăţii, dar invitaţiile încă soseau regulat. Am împăturit-o şi m-am dus să deschid uşa. Fie era o femeie răbdătoare, fie ştiuse că sunt acasă. A sunat doar o dată. M-am strecurat prin coridoarele întunecate şi am deschis uşile grele de stejar. Am presupus că are în jur de şaptezeci de ani, puţin mai în vârstă decât mine. Era încă frumoasă, hainele ei erau simple, aşa cum sunt numai cele de lux, părul fin şi moale, strâns la spate într-un coc. Proptite de piciorul ei stăteau doar o valiză mică şi o cutie lungă şi îngustă de lemn. — Da? am întrebat. Mi-a spus cum o cheamă, cu un aer ce părea să sugereze că o aşteptasem. Chiar şi aşa, mi-a luat câteva minute să găsesc o menţionare de-a ei în vastitatea memoriei mele. Auzisem vorbindu-se despre ea o singură dată, demult, o voce melancolică ce se pierdea în negura timpului. Am încercat să născocesc un motiv pentru a o îndepărta, însă nu am găsit niciunul acceptabil, simţind că această femeie avea, încă din acel moment, scris în frunte drumul spre uşa locuinţei mele. I-am strâns palma înmănuşată. Firavă, cu oasele subţiri şi proeminente, mâna ei părea la atingere o pasăre, o vrabie înfăşurată în propriile-i aripi. Am încuviinţat cu un zâmbet trist şi am condus-o prin casă, oprindu-mă în dreptul fiecărei camere, ca să aprind luminile. Norii chemaseră noaptea înăuntru de timpuriu şi servitorii mei plecaseră deja la casele lor. Podelele din marmură erau reci, absorbind răcoarea aerului, dar nu şi ecoul paşilor noştri. Am ieşit pe terasă, apoi în grădină. Am trecut pe lângă o colecţie de statui din marmură, câteva dintre ele având membrele rupte, lăsate să zacă în iarbă; mucegaiul le tocise luciul, ca o boală incurabilă de piele. Ea m-a urmat în tăcere şi ne-am oprit sub pinul australian ce crescuse pe buza unei mici stânci care se ridica deasupra mării. Copacul, la fel de bătrân ca şi mine, noduros şi obosit, ne-a oferit o mică oază de adăpost, în timp ce vântul scutura stropii de apă de pe frunze pe feţele noastre. — Acolo se odihneşte el, am spus, arătând spre insulă. Deşi la nici o milă depărtare de ţărm, părea o pată gri pe apă, aproape invizibilă prin vălul uşor al ploii. M-am simţit dator faţă de vizitatoarea mea, oricât de tulburătoare i-ar fi fost prezenţa, să o întreb: — Rămâi la cină?