n dimineața aceea, Cí se trezi devreme ca să evite întâlnirea cu fratele său, Lu. I se închideau ochii, dar orezăria îl aștepta trează, ca în fiecare dimineață. Se ridică de pe jos și făcu sul rogojina, trăgând în piept aroma ceaiului cu care mama lui înmiresma casa. Când intră în încăperea principală, o salută cu o înclinare a capului, iar ea îi răspunse ascunzându-și zâmbetul pe care el îl ghici și pe care i-l întoarse. O adora pe mama lui aproape tot atât de mult ca și pe sora lui mai mică, A Treia. Celelalte două surori ale sale, Prima și A Doua, muriseră de mici, din pricina unei boli de familie. A Treia, deși era și ea bolnavă, era singura care rămăsese în viață. Înainte de a înghiți ceva, se îndreptă spre micul altar pe care îl construiseră lângă fereastră în amintirea bunicului său. Ridică obloanele și inspiră adânc. Afară, primele raze de soare se strecurau timid prin ceață. Vântul făcea să se legene crizantemele puse în vasul de lut cu ofrande și întețea volutele de tămâie ce se ridicau în încăpere. Cí închise ochii ca să spună o rugăciune, dar în minte îi veni doar un gând: „Spirite ale Cerului, îngăduiți-ne să ne întoarcem la Lin’an”2 . Își aminti de zilele în care bunicii lui mai trăiau încă. Pe atunci, satul acela prăpădit era paradisul lui, iar fratele său Lu, eroul pe care orice copil ar fi dorit să-l imite. Lu era asemenea marelui războinic din poveștile pe care i le spunea tatăl său, gata întotdeauna să-l apere când alți copii căutau să-i fure tainul de fructe sau să-i alunge pe nerușinații care ar fi încercat să întreacă măsura cu surorile lor. Lu îl învățase să se bată folosindu-și în așa fel mâinile și picioarele, încât adversarii săi să se simtă depășiți, îl dusese la râu ca să se bălăcească printre bărci și să pescuiască păstrăvi și crapi pe care apoi îi aduceau acasă cu mare zarvă și îi arătase unde se aflau cele mai bune ascunzători ca să le pândească pe vecine. Dar, cu vârsta, Lu devenise îngâmfat. După ce a împlinit cincisprezece ani, se mândrea întruna cu forța lui și-și arăta disprețul față de orice acțiune care nu avea legătură cu victoria într-o încăierare. A început să organizeze vânători de pisici ca să facă pe grozavul în fața fetelor, se îmbăta cu rachiu de orez pe care îl șterpelea din bucătărie și se fălea că este cel mai puternic din ceată. Devenise atât de încrezut, încât socotea până și zeflemelele fetelor drept cuvinte măgulitoare, neînțelegând că, de fapt, îl ocoleau tot timpul. Și după ce îi fusese idol, Lui a devenit, încetul cu încetul, indiferent lui Cí. Cu toate acestea, până atunci Lu nu intrase niciodată în încurcături prea mari, cu excepția zilelor în care apărea cu ochii învinețiți după vreo încăierare sau folosea bivolul comunității pentru a pune rămășag la întrecerile pe apă. Dar când tatăl său și-a anunțat intenția de a se muta la Lin’an, capitala districtului, Lu a refuzat categoric să plece într-acolo. Împlinise deja șaisprezece ani, era fericit la țară și nu avea de gând să părăsească satul. Susținea că acolo dispunea de tot ce avea nevoie: orezăria, grupul său de fanfaroni și două sau trei prostituate din împrejurimi care se gudurau pe lângă el și, cu toate că tatăl său l-a amenințat că îl repudiază, nu s-a lăsat intimidat. În anul acela s-au despărțit. Lu a rămas în sat, iar restul familiei s-a mutat în capitală în căutarea unui viitor mai bun. La început, lui Cí i-a fost foarte greu în Lin’an. În fiecare dimineață se trezea în zori ca să vadă cum se simțea sora lui, îi pregătea micul dejun și avea grijă de ea până când mama lor se întorcea de la piață. Apoi, după ce înghițea cu greu un bol de orez, mergea la școală, unde rămânea până la amiază, moment în care dădea fuga să-l ajute pe tatăl său la abatorul unde acesta muncea în schimbul măruntaielor care rămâneau împrăștiate pe jos. Noaptea, după ce făcea curățenie în bucătărie și își onora strămoșii cu o rugăciune, profita de liniște ca să repete din tratatele confucianiste pe care trebuia să le recite a doua zi la școală. Și tot așa, lună de lună, până când tatăl lui a reușit să obțină un post de contabil la prefectura din Lin’an, în subordinea judecătorului Feng, unul dintre magistrații cu mintea cea mai ascuțită din capitală.