Cînd fermierul Oak zâmbea, colţurile gurii i se întindeau până la o neînsemnată distanţă de
urechi, ochii i se îngustau până deveneau două crăpături, iar cutele care se iveau în jurul lor i se
răspândeau pe tot obrazul, ca razele dintr-o schiţă stângace a răsăritului de soare.
Pe numele său de botez se chema Gabriel şi, în zilele de lucru, se înfăţişa ca un tânăr cu
capul pe umeri, cu mişcări măsurate, îmbrăcat îngrijit şi, în general, cu o fire plăcută.
Duminicile, apărea ca un bărbat cu păreri nesigure, înclinat să lase lucrurile pe altă dată şi foarte
stingherit de hainele sale bune şi de uriaşa sa umbrelă — pe scurt, apărea ca un om care simţea
că, din punct de vedere moral, ocupa doar un loc oarecare din întinsa arie de mijloc a
neutralităţii laodiceene, cea aflată între turma comunională a parohiei şi categoria beţivanilor,
adică se ducea la biserică, dar căsca pe ascuns când enoriaşii ajungeau la crezul nicean şi se
gândea la ce urma să mănânce la masă, în loc să fie atent la predică. Pe de altă parte, ca să fixăm
locul ocupat de personaj în ochii lumii, trebuie să spunem că, atunci când prietenilor şi
bârfitorilor le tuna şi le fulgera, Oak era socotit ca fiind mai degrabă un om rău; atunci când
erau mulţumiţi, era socotit ca fiind mai degrabă un om bun, iar, atunci când nu erau nici bine,
nici prost dispuşi, era socotit ca fiind un om a cărui coloratură morală era un fel de mozaic în alb
şi negru.
De vreme ce în viaţă îi erau hărăzite de şase ori mai multe zile de lucru, decât duminici,
înfăţişarea obişnuită a lui Oak era cea în haine de lucru — în mintea cunoscuţilor, când încercau
să şi-l imagineze, apărea întotdeauna îmbrăcat astfel. Purta o pălărie joasă de fetru, lăbărţată la
bază din pricină că şi-o îndesa temeinic pe cap când bătea vântul, o haină ca a doctorului
Johnson1, iar picioarele îi erau vârâte în obişnuitele jambiere de piele şi în ghete vădit foarte
largi, care îngăduiau fiecărui picior să se mişte în voie şi astfel făcute încât oricine le-ar fi
încălţat ar fi putut sta toată ziulica în râu, fără să-i pese câtuşi de puţin de umezeală — cizmarul,
ca un om conştiincios, se străduise să compenseze toate păcatele croielii prin dimensiunile
generoase şi prin trăinicia ciubotelor pe care le meşterise.