Bărbatul care stătea lângă mine în avion era atât de înalt, încât nu încăpea în scaun.Coatele îi tot ieșeau în afara rezemătoarelor, iar genunchii îi erau lipiți de scaunul dinfață, astfel că de câte ori se mișca, persoana de acolo se întorcea și-i arunca priviri iritate.Omul s-a răsucit, încercând să-și încrucișeze și să-și descrucișeze picioarele, și l-a lovitfără să vrea pe cel de alături. – Scuze, a spus el. A rămas nemișcat vreme de câteva minute, respirând adânc pe nas, cu mâinileîncleștate în poală, dar în scurt timp a început să se agite și a încercat să-și schimbe dinnou poziția picioarelor; drept urmare, toate cele trei scaune din față s-au zgâlțâit înainteși-napoi. Până la urmă, l-am întrebat dacă vrea să facem schimb de locuri, dat {ind că almeu era la culoar, și a acceptat entuziast, de parcă i-aș { oferit o oportunitate de afaceri. – De obicei călătoresc la clasa business, mi-a explicat în timp ce treceam unul înlocul celuilalt. Acolo ai considerabil mai mult spațiu pentru picioare. S-a întins ocupândo parte de culoar și, rezemându-și ușurat capul de spătarul scaunului, mi-a spus: Vămulțumesc foarte mult. Avionul a început să ruleze încet pe pistă. Vecinul meu a oftat mulțumit și a părut săadoarmă instantaneu. O însoțitoare de zbor s-a apropiat și s-a oprit în dreptul picioarelorlui. 

– Domnule! i s-a adresat. Domnule? 

El s-a trezit tresărind și s-a retras cu greu în spațiul îngust pentru ca ea să poatătrece. Avionul s-a oprit vreme de câteva minute, apoi a zvâcnit înainte și s-a oprit dinnou. Prin geam se vedea în față un șir de aeronave care-și așteptau rândul. Vecinul meua reînceput să moțăie, și în scurt timp picioarele lui s-au întins din nou de-a latulculoarului. Însoțitoarea de zbor s-a întors. – Domnule? Culoarul trebuie să {e liber, pentru decolare. El s-a ridicat mai bine în scaun. – Scuze, a spus. Când femeia s-a îndepărtat, am văzut cum capul îi aluneca iar în piept. Afară,peisajul cenușiu era acoperit de pâclă, lăsând impresia că se contopea cu cerul înnorat,în benzi orizontale cu o variație atât de subtilă a tonurilor, încât aproape că aducea cumarea. Pe scaunele din față, o femeie și un bărbat vorbeau. „E atât de trist“, a spus ea,primind drept răspuns doar un mormăit. „E foarte trist“, a repetat femeia. S-a auzit unrăpăit de pași pe culoarul mochetat, iar însoțitoarea de zbor și-a făcut din nou apariția. Apus o mână pe umărul vecinului meu și l-a scuturat ușor. – Mă tem că va trebui să vă rog să nu vă mai țineți picioarele în drum. 

– Îmi pare rău, a zis el. Mi-e greu să stau treaz. 

– Mă văd nevoită să vă rog s-o faceți, a insistat însoțitoarea de zbor. 

– Noaptea trecută nu am dormit deloc. 

– Mă tem că asta nu este problema mea. Îi puneți pe ceilalți pasageri în pericol dacăblocați culoarul. Bărbatul și-a frecat obrajii și și-a schimbat poziția în scaun. Și-a scos telefonul dinbuzunar, s-a uitat la ecran și l-a pus la loc. Însoțitoarea de zbor a așteptat, privindu-l atent. În cele din urmă, parcă mulțumită de atitudinea lui supusă, a plecat. El a scuturatdin cap și a schițat un gest mimând imposibilitatea de a înțelege, către un publicnevăzut. Era trecut de patruzeci de ani, avea un chip deopotrivă arătos și banal, iarhainele ce-i îmbrăcau trupul înalt aveau neutralitatea curată și îngrijită a ținutei deweekend tipice pentru un om de afaceri. Purta la încheietura mâinii un ceas din argintmasiv și în picioare panto{ din piele care păreau noi; emana un aer de masculinitateanonimă efemeră, ca un soldat în uniformă. Între timp, avionul înaintase în șir și acumvira într-un arc de cerc larg spre zona de decolare. Pâcla se transformase în ploaie șistropii se scurgeau pe geam. Bărbatul privea afară, la pista udă, cu o expresie extenuată.

Zgomotul motoarelor creștea în jurul nostru; în cele din urmă, avionul s-a urnit, apoi s-aridicat înclinându-se și zgâlțâindu-se prin straturile de nori groși, vătuiți. O vreme,rețeaua de un verde șters a câmpurilor de sub noi, cu casele ca niște cărămizi și pâlcurilede copaci înghesuiți, a continuat să se ițească prin spărturile sporadice din stratulcenușiu, înainte ca acesta să se închidă deasupra lor. Bărbatul a oftat din nou, adânc, șidupă câteva minute a adormit iar, cu capul căzându-i în piept. Luminile din plafon s-auaprins și a început forfota. Nu peste mult timp, însoțitoarea de zbor a ajuns în dreptulscaunelor noastre și a constatat că bărbatul adormit își întinsese picioarele pe culoar.