Secretara este cea mai periculoasă persoană din încăpere. Nu m-am putut abține și am zâmbit când am citit prima oară această propoziție. Era într-unul din romanele acelea de modă veche, cu detectivi; o enigmă mică și drăgălașă de salon, cu paginile pline de cadavre. M-am cuibărit printre ele, sorbind detaliile finalurilor acestor cărți demente fără să simt nici cea mai mică stinghereală, știind că totul va fi bine, toate se vor lega așa cum trebuie și criminalul va fi adus în fața justiției. De trei ori bravo pentru detectivul isteț. Viața reală nu e deloc așa. Mereu sunt cazuri nefinalizate, amănunte dezordonate ici-colo, indiferent cât de mult am încerca să păstrăm lucrurile sub control. Iar justiția? Justiția e un lucru în care mi-am pierdut încrederea cu mult timp în urmă. Am citit An Unquiet Woman {2} de nenumărate ori până acum – este una dintre puținele cărți pe care le-am adus cu mine la The Laurels și, în nopțile în care nu pot dormi, asta e cartea pe care o deschid și care mă ajută să ațipesc. Am zâmbit când mi-am imaginat șocul de pe chipurile doamnelor și domnilor dichisiți din salon când l-au auzit pe detectiv denunțându-l pe criminal. Secretara, a zis el, răsucindu-se și arătând spre fata bătrână și acră, cocoțată, fără-ndoială, pe cel mai incomod scaun din toată încăperea. Așa a stat, mută ca un șoricel, fix în mijlocul evenimentelor. Martor tăcut, a observat și a ascultat, așteptând momentul potrivit pentru a lovi. Unul câte unul, i-a eliminat pe cei care i-au stricat socotelile, s-au folosit de ea și – cea mai mare prostie din partea tuturor victimelor sale – au subestimat-o. Fusesem secretară aproape 20 de ani, așa că firește că m-am amuzat când am descoperit că personajul negativ din An Unquiet Woman era una ca mine. Mă identificam cu ea, i-am zărit figura sfidătoare când și-a privit acuzatorul și aproape am auzit, cum probabil a auzit și ea, sunetul dopului eliberat din carafa de cristal în timp ce era scoasă din încăpere și apoi pe superiorii ei toastând în cinstea dreptății în timp ce ușa se închidea în urma ei. Este un sunet care-mi e foarte cunoscut – zăngănitul cristalului gros – un pahar bine-venit de alcool la sfârșitul unei zile aglomerate de muncă. Christine, nu bei și tu cu mine? Iar eu beam întotdeauna – n-am spus niciodată nu. An Unquiet Woman a fost publicată cu jumătate de secol în urmă, dar a fi secretară atunci, se pare, nu era foarte diferit de ce este astăzi. Abilitatea de a deveni invizibilă. E uluitor câte conversații sunt purtate în fața noastră, ca și cum noi nu am exista. Martorul tăcut este un rol cu care sunt destul de obișnuită. Observam, ascultam – tăcută ca un șoricel, în mijlocul evenimentelor – loialitatea și discreția mea nu erau vreodată puse la îndoială. Cu toate astea, loialitatea și discreția sunt calități pentru care am plătit un preț imens. Am fost umilită în cel mai public fel cu putință. Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă n-aș fi fost salvată de The Laurels. Aici am găsit adăpost. Nimeni nu m-a obligat să vin – a fost alegerea mea, deși circumstanțele nu au fost opera mea. Cu toate astea, nu știu dacă mă pot considera o victimă. Hai să spunem că-mi iau un mic răgaz ca să mă gândesc la următoarea etapă a vieții mele. La 43 de ani e prea devreme să te pensionezi.