Nu știu cum au început disparițiile sau dacă au încetat deja, și-a spus Anna. Sau cum să încep povestea. Dacă e despre mine, despre ea sau despre el, dacă e ea, dacă suntem noi sau poate voi, dacă e despre acum sau despre atunci sau viitorul apropiat. Cu atât mai greu e când nu știu ce diateză, ce timp gramatical sau pronume să aleg. Poate e chiar imposibil. Erau cuvinte? cum a întrebat Francie. Atunci ce erau? De parcă și ele se dezintegrau deja, în funingine și scrum, apoi în fum, apoi nimic. De parcă tot ce se poate spune e noi spunem voi sau dacă așa atunci. Ei, noi am fost noi, voi?

Poate că Francie e mai fericită că nu p-p-poate spune nimic, se bâlbâie Tommy. Adică exprimarea unei experiențe în cuvinte e, cât de cât, o realizare? Sau e doar cauza nefericirii noastre? E tragedia noastră și nesfârșita noastră vanitate? Lumea se lasă vrăjită de cuvinte, expresii și paragrafe complexe. Fiecare cuvânt duce la altul și, nu peste mult timp, la probleme tot mai grave, războaie, genocide și sfârșitul civilizației. Doar în tăcere, cum declară Tommy după ce-a băut un pahar în plus, se poate afla adevărul. Cu ce ne alegem în schimb? Cu gălăgie – balamuc peste tot.