Acum, când mă uit în urmă, ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă. Zgomotul asurzitor din toiul nopții, fereastra deschisă, patul gol. Mai târziu, mi-am pus nepăsarea pe seama unei serii de lucruri, de la o durere de cap și oboseală, până la prostie crasă. Și totuși. Ar fi trebuit să-mi dau seama imediat că ceva nu era în regulă. ∵ Mă trezește ceasul deșteptător. Ceasul deșteptător al lui Esther, care țârâie de la două camere distantă. 

— Oprește-l, mormăi eu și-mi pun perna în cap. Mă întorc pe burtă și mă strecor sub o a doua pernă ca să amortizez sunetul, ba chiar îmi trag și pilota peste cap. N-am eu norocul ăsta. Îl aud în continuare. 

— Fir-ar să fie, Esther! Arunc cu picioarele pilota de pe pat și mă ridic. Lângă mine, foșnete nemulțumite, ochi închiși și mâini care pipăie înjur să-și recupereze pilota, un oftat nervos. Deja, gustul alcoolului de noaptea trecută îmi urcă prin măruntaie, ceva numit cranberry smash, un bourbon sour și un ice tea Tokyo. Camera se-nvârte cu mine ca un carusel și îmi revine brusc în minte imaginea mea, fâțâindu-mă pe ringul de dans infect, cu un tip pe nume Aaron sau Darren sau Landon sau Brandon. Același tip care m-a întrebat dacă putem împărți un taxi spre casă, același tip care încă zace în patul meu în vreme ce îl zgâlțâi ușor și-i spun că trebuie să plece, smulgându-i pătura din mână. Îi trag una-n coaste: 

— Colega mea de apartament s-a trezit. Trebuie să pleci. 

VP - 3 

— Ai o colegă de apartament? întreabă el și se ridică în fund, încă semiadormit. Se freacă la ochi și atunci văd, în lumina slabă a unui felinar de pe stradă care se strecoară prin geam și cade de cearșafurile mototolite: e de două ori mai mare decât mine, ca vârstă. Părul care părea castaniu în lumina cețoasă din bar – și după o cantitate zdravănă de alcool – e un soi de cărunt cenușiu. Gropițele nu-s deloc gropițe, ci cute de expresie. Riduri. 

— Fir-ar să fie, Esther, mormăi eu iarăși. Știu că, în scurt timp, bătrâna doamnă Budny de dedesubt o sănceapă să bată în tavan cu coada mopului, ca să ne facă să-ncetăm cu gălăgia. — Trebuie să pleci, îi zic iar, și el pleacă. Urmez sunetul până în camera lui Esther. Ceasul deșteptător zbârnâie ca o cicadă. Merg bombănind, cu o mână pe peretele holului întunecat. Mai e o oră până să răsară soarele. Nu e nici măcar 6. Alarma lui Esther urlă la ea așa cum face în fiecare duminică dimineață. E vremea să se pregătească să meargă la biserică. Esther, cu vocea ei blândă, ca un clopoțel de argint, cântă în fiecare duminică în corul Bisericii Catolice din Catalpa de când o știu. Sfânta Esther, așa-i zic eu. Când intru în dormitorul lui Esther, primul lucru care-mi atrage atenția e frigul. Aerul rece, de noiembrie, intră în rafale pe fereastră. Un teanc de hârtii de pe biroul ei – fixate bine cu un manual greu: Introducere în terapia ocupațională – fâlfâie în curentul de aer și face zgomot. Geamul e înghețat la interior, iar condensul curge în firicele pe ramă. Fereastra e ridicată cu totul. Plasa din fibră de sticlă e scoasă și pusă cu grijă pe podea.