PROLOG

 „S-a sfârşit, s-a gândit ea. Deci aşa e când mori.” S-a lovit cu capul de asfalt, iar mintea i s-a întunecat preţ de o clipă. Când a simţit că e rănită, frica i s-a risipit. S-a lăsat liniştea. Gândea calm şi limpede. Era întinsă pe burtă, iar pe obraz şi în păr avea gheaţă şi pietriş. „Ce ciudată e viaţa. Cât de puţine lucruri poţi să prevezi.” Cine ar fi crezut că acolo avea să se întâmple? Pe un ţărm necunoscut din nordul îndepărtat. Apoi i-a revenit în minte imaginea băieţelului cu mâinile întinse spre ea. Şi-a reamintit frica, împuşcăturile şi sentimentul copleşitor de neputinţă. — Iartă-mă, a şoptit ea. „Iartă-mi laşitatea. Iartă-mi eşecurile lamentabile”, a continuat ea în gând. Dintr-odată a simţit iarăşi vântul. Sufla cu putere şi îi zgâlţâia geanta, provocându-i dureri. Zgomotele au reînceput să se audă şi a simţit că o doare piciorul. Şi-a dat seama că avea blugii umezi şi reci. Nu fusese atinsă, ci doar se împiedicase şi căzuse.

Mintea i s-a întunecat din nou, golindu-se de gânduri. „Trebuie să scap.” A încercat să se ridice, dar a doborât-o vântul. S-a străduit apoi din nou. Din pricina clădirilor din jur, rafalele erau imprevizibile: se năpusteau dinspre mare şi măturau asfaltul, izbind totul în cale ca nişte măciuci necruţătoare. „Trebuie să fug. Acum!” Ştia că bărbatul se afla undeva în spatele ei, blocând drumul spre oraş – era prinsă. „Nu pot să rămân aici, în lumina proiectoarelor. Trebuie să scap. Să fug de-aici!” O nouă rafală i-a tăiat respiraţia. S-a întors cu spatele ca să poată trage aer în piept. A dat cu ochii de alte proiectoare, a căror lumină galbenă poleia împrejurimile dărăpănate – unde să se ducă? Şi-a înhăţat geanta şi, cu vântul în spate, a luat-o la fugă spre o clădire de lângă apă. A ajuns la o platformă de încărcare, la baza căreia se strânseseră multe gunoaie. Ce era acolo? Cumva o scară? Apoi a recunoscut şi alte obiecte: un şemineu, nişte mobile, un scaun de ginecologie, un Ford T şi panoul de comandă al unui avion de luptă. Şi-a aruncat geanta pe platformă, apoi a urcat şi ea. A păşit cu grijă printre căzi vechi şi bănci de şcoală, iar în cele din urmă s-a ascuns în spatele unui birou uzat. „Aici sigur o să mă găsească, s-a gândit ea. E doar o chestiune de timp. N-o să renunţe.”