În acele zile noroase, Robert Neville nu ştia niciodată sigur când asfinţea soarele şi uneori ei apăreau pe străzi înainte ca el să se poată întoarce acasă. Dacă ar fi avut o fire mai analitică, ar fi putut calcula momentul aproximativ al sosirii lor; dar el îşi păstrase încă obiceiul de o viaţă de a calcula căderea nopţii după cer, iar în zilele noroase această metodă nu funcţiona. Iată de ce optase pentru a rămâne pe lângă casă în acele zile. Se plimba prin apropierea casei în după­amiaza posomorâtă, cu o ţigara atârnându­i în colţul gurii, lăsând peste umăr un firicel de fum. Verifica toate ferestrele pentru a vedea dacă fusese slăbită vreo scândură. După atacurile violente, scândurile erau adesea crăpate sau parţial desprinse şi trebuia să le înlocuiască. Era o muncă pe care o detesta. Astăzi, o singură scândura era pe jumătate desprinsă. Nu­i ceva uimitor? se gândi el. În   curtea   din   spate   verifică   sera   şi   rezervorul   de   apă. Uneori, structura din jurul rezervorului putea fi slăbită, ori colectoarele de ploaie, îndoite sau frânte. Alteori  ei  aruncau pietre peste gardul înalt ce înconjura sera şi sfâşiau plasa de deasupra, iar el era nevoit să înlocuiască tăbliile. Astăzi, atât rezervorul cât şi sera erau neatinse. Se îndreptă spre casă pentru a lua un ciocan şi nişte cuie. Pe când deschidea uşa din faţă, aruncă o privire spre reflecţia deformată a propriei figuri în oglinda crăpată pe care o fixase pe uşă cu o lună mai devreme. În câteva zile, bucăţile zimţate ale oglinzii cu spate argintat aveau să cadă. Lasă să cadă, se gândi el. Era ultima blestemată de oglindă pe care o mai punea acolo; nu   merita.   Urma   să   pună în   loc   usturoi.   Usturoiul   avea 1 întotdeauna efect. Străbătu   încet   liniştea   sumbră   a   camerei   de   zi,   făcu   la stânga în micul vestibul, apoi din nou la stânga în dormitor. Pe   vremuri,   încăperea   fusese   bogat   decorată   –   dar   asta fusese mai demult. Acum era o încăpere pe deplin funcţională şi, având în vedere că patul  şi biroul lui Neville ocupau un spaţiu atât de mic, acesta transformase o latura a camerei în atelier. Un banc de lucru se întindea aproape de­a lungul întregului perete, pe suprafaţa sa făcută dintr­un lemn dur aflându­se un ferăstrău greu, un strung pentru lemn, o piatră de polizor şi o menghină. Deasupra, pe perete, erau atârnate la întâmplare rastele pentru sculele folosite de Robert Neville. Luă un ciocan de pe banc şi culese câteva cuie dintr­una din lădiţe. Apoi ieşi din nou în curte şi fixă bine scândura de oblon.   Azvârli   cuiele   nefolosite   pe   o   grămadă   de   moloz   din apropiere. Rămase o vreme pe peluza din faţa casei privind în susul şin josul lui Cimarron Street, cufundată acum în tăcere. Era un bărbat înalt, de treizeci şi şase de ani, de origine anglo­germană, cu nişte trăsături banale dacă nu punem la socoteală gura voluntară şi largă, precum şi ochii de un albastru intens, ochi care erau aţintiţi asupra ruinelor carbonizate   ale   caselor   din   apropiere.   El   le   arsese   până   la   temelii pentru a­i împiedica pe ei să sară pe acoperişul său folosinduse de cele învecinate. După câteva clipe respiră încet şi adânc şi reveni în casă. Azvârli ciocanul pe sofaua din camera de zi, apoi îşi aprinse o altă ţigară şi­şi turnă porţia de băutură de la mijlocul dimineţii. Mai târziu, făcu un efort pentru a se îndrepta spre bucătărie   şi   pentru   a   curăţa   mizeria   acumulată în   chiuvetă în ultimele cinci zile. Ştia că trebuia să ardă farfuriile de hârtie şi tacâmurile   folosite,   să şteargă   mobila   de   praf,   să   spele chiuvetele, cada de baie şi toaleta şi să schimbe cearşafurile şi feţele de pernă de pe pat, dar nu avea chef de aşa ceva. Pentru că era bărbat şi era singur şi toate aceste lucruri nu aveau nici o importanţă pentru el.