Descarca Mort La Datorie de Stephen King in format pdf.

Întotdeauna e mai întuneric înainte de zori decât în miez de noapte. Vorba asta din bătrâni i-a trecut prin minte lui Rob Martin în timp ce conducea încet ambulanţa pe Upper Marlborough Street, îndreptându-se spre bază, adică spre Detaşamentul de Pompieri Nr. 3. Îşi spunea că persoana care a inventat-o a ştiut bine ce zice, pentru că afară era mai beznă decât în fundul unei cârtiţe şi zorii nu erau deloc departe. Nu că dimineaţa asta va fi cine ştie ce luminoasă; mai degrabă va arăta ca o zi cu o mahmureală straşnică. Ceaţa era groasă şi mirosea a mâl de la Marele Lac din apropiere, care, ca să fim drepţi, nu e deloc prea mare. Iar prin ceaţa asta începuse să cadă o burniţă rece, ca să le facă viaţa şi mai frumoasă. Rob reglă ştergătoarele de parbriz de la intermitent la încet. Nu departe în faţa ambulanţei se înălţau din neguri două cupole galbene, imposibil de confundat.

— Iaca şi Ţâţele de aur ale Americii! exclamă Jason Rapsis de lângă şofer. De-a lungul celor cincisprezece ani de activitate în cadrul serviciilor medicale de urgenţă, Rob lucrase cu o mulţime de paramedici, însă Jace Rapsis era cel mai tare: relaxat când nu se întâmpla nimic, netulburat şi extrem de concentrat când toate tragediile dădeau năvală peste ei în acelaşi timp. — O să mâncăm! Dumnezeu să binecuvânteze capitalismul! Intră acolo, intră acolo!

— Eşti sigur? îl întrebă Rob. Tocmai ce am văzut cu ochii noştri ce poate face porcăria asta de mâncare. Se întorceau dintr-o misiune în luxosul cartier Sugar Heights, unde un bărbat, pe numele lui Harvey Galen, sunase la salvare reclamând dureri îngrozitoare în piept. Lau găsit zăcând pe o canapea într-un loc pe care probabil că oamenii avuţi îl numeau „camera mare” – un bărbat cât o balenă, îmbrăcat cu o pijama albastră din mătase. Nevastă- — 8 — sa se agita în jurul lui, convinsă că tipul avea să dea colţul dintr-o clipă în alta.

— Mickey D’s, Mickey D’s3! scanda Jason, săltând în scaun. Dispăruse specialistul competent şi serios care monitorizase semnele vitale ale domnului Galen (cu Rob lângă el, ca să-i ţină trusa de prim ajutor, în care se afla aparatul de resuscitare cardio-respiratorie şi medicamentele pentru inimă). Acum Jason semăna mai degrabă cu un puşti de paisprezece ani, cu părul blond căzut în ochi. — Intră acolo, zic!… Şi Rob a intrat. Nici el nu ar fi zis nu unui hotdog şi nici câtorva crochete din alea de cartofi care semănau cu nişte limbi coapte de bizon.

Şirul de maşini de la drive-in nu era mare şi Rob se strecura în coada lui. — Plus că tipul nu a făcut un atac de cord pe bune, spuse Jason. Doar că a luat o supradoză de potol mexican. Păi, a şi refuzat să-l ducem la spital, nu? Aşa se întâmplase. După câteva râgâieli viguroase şi o detunătură de trombon din zonele inferioare, care a trimis-o la bucătărie pe anorexica şi simandicoasa lui nevastă, domnul Galen s-a sculat în şezut, a zis că se simte mult mai bine şi le-a comunicat că nu, nu crede că are nevoie să fie transportat la Spitalul Memorial Kiner. Nici Rob şi Jason nu credeau că avea nevoie, mai ales după ce l-au ascultat pe Galen recitându-le pomelnicul cu toate felurile de mâncare pe care le băgase în el la Tijuana Rose cu o seară înainte. Pulsul îi era puternic şi tensiunea stabilă, chiar dacă la limită –, dar probabil că aşa o avea de ani buni. Nici nu avuseseră nevoie să scoată defibrilatorul automat extern din husa lui de pânză. — Vreau două Egg McMuffins şi două crochete de cartofi, anunţă Jason. Şi o cafea neagră. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, ia-mi trei crochete. Rob încă se gândea la Galen. 3 McDonald’s (n.tr.). — 9 — — De data asta a fost o indigestie, dar curând o s-o păţească nasol. O să facă infarct atunci când o să se aştepte mai puţin. Câte kile zici că are? O sută treizeci? O sută cincizeci?

— Cel puţin o sută patruzeci, spuse Jason. Nu-mi mai strica bucuria micului dejun. Rob întinse mâna spre Arcadele Aurii din logoul fastfoodului, abia întrezărite prin ceaţa care se ridica de pe lac. — Locul ăsta şi toate celelalte birturi cu prăjelniţe fac mult rău Americii. Eşti cadru medical şi sunt convins că îţi dai şi tu seama de asta. Iar comanda ta? Păi, asta înseamnă nouă sute de calorii, frate. Pune şi nişte cârnat la bomba aia de ţiai comandat-o şi o să ajungi la o mie trei sute de calorii. — Dar tu ce ţi-ai comandat, „domnule doctor care le ştii pe toate”? — Un sandvici cu cârnat. Şi poate încă unul. Jason îl pocni vesel peste umăr. — Bun băiat! Maşinile de la coadă se mişcau. Încă două şi ajungeau la ghişeu, când au auzit trâmbiţa aparatului de radiorecepţie aflat sub computerul de la bordul maşinii. De obicei dispecerii erau oameni calmi, cu multă stăpânire de sine, dar femeia aceasta semăna cu un disc-jockey cu prea multe băuturi energizante la activ. — Către toate ambulanţele şi autospecialele de pompieri, avem un AVM! Repet: un AVM! Acesta este un apel prioritar pentru toate ambulanţele şi autospecialele de pompieri! AVM – accident cu victime multiple. Rob şi Jason se priviră speriaţi. Asta însemna accident de avion, accident de tren, explozie sau atac terorist. — Adresa este Complexul Municipal de pe Marlborough Street, repet: Complexul Municipal de pe Marlborough. Încă o dată: acesta este un MCI cu mulţi morţi! Acţionaţi cu prudenţă!