Noi doi, tu şi cu mine, avem o istorie comună. O istorie în care poveştile noastre se desfăşoară înapoi în timp, apropiindu-se din ce în ce mai mult una de cealaltă, până când, în cele din urmă, se întâlnesc într-o poveste comună. Poate că, în arborele nostru genealogic, punctul de întâlnire se află doar cu câteva generaţii în urmă. Poate că a trecut atâta timp, încât acesta precedă istoria – deşi nici în acest caz nu ar fi putut să depăşească vârsta de două sute de mii de ani, ceea ce pentru Pământ este o nimica toată. Pentru că noi, oamenii moderni, ne tragem cu toţii dintr-un strămoş comun care cutreiera câmpiile africane cu doar zece mii de generaţii în urmă, zece mii de mame care au născut zece mii de fiice... care ar încăpea într-un orăşel de dimensiuni modeste din zilele noastre. Pentru noi, acest lucru are două implicaţii importante. Prima este faptul că majoritatea trăsăturilor noastre sunt comune. Din Alaska până în Tasmania şi din Tierra del Fuego până în Spitzenberg, suntem o singură familie, o singură specie biologică unită de existenţa unor strămoşi comuni. În al doilea rând, acele trăsături comune sunt, cu toate acestea, produsul evoluţiei, şlefuite de solicitările vieţii pe care o duceau strămoşii noştri. Uneori, ele sunt produsul unei perioade lungi de evoluţie, trăsături pe care le avem în comun cu alţi membri ai familiei noastre biologice, antropoidele mari, în special marile maimuţe africane. Alteori, acele trăsături au o origine mai recentă, călite în focul circumstanţelor specifice cu care strămoşii noştri imediaţi s-au confruntat în bătălia pentru viaţă, trăsături care ne fac să fim oameni – nu ne fac, în nici un caz, speciali pentru că suntem doar una dintre zecile de mii de specii individuale şi unice de animale, ci unici prin faptul că numai noi le posedăm. Unele dintre acestea ne dau capacitatea de a produce cultură, acel produs remarcabil al minţii umane care ne-a făcut ceea ce suntem – acele trăsături care ne-au permis să ne îndepărtăm de rădăcinile noastre biologice, care au permis istoriei omenirii să fie ceea ce este astăzi. Totuşi, în entuziasmul nostru faţă de minunile culturii umane, trecem câteodată cu vederea cât de mult din comportamentul nostru îşi are rădăcinile în evoluţia biologică. Mintea umană este, cu siguranţă, una dintre minunile lumii naturale, dar, cu toate acestea, uneori pare atât de prozaică şi de limitată, încât este greu de observat ce ne diferenţiază de celelalte primate. Trăim în conurbaţii enorme, care numără zeci de milioane de locuitori, un produs al flexibilităţii noastre culturale. Trăim în sate de doar zece mii de ani şi în oraşe de mărimea unui Bombay sau al unui Rio de Janeiro, de cel mult o sută de ani. Acestea sunt inovaţii de dată recentă, un produs al capacităţii noastre de a inventa mijloace de supravieţuire. Dar, în acelaşi timp, lumea noastră socială este, în continuare, ceea ce era şi acum câteva sute de mii de ani. Numărul de oameni pe care îi cunoaştem personal, în care putem avea încredere, faţă de care simţim o afinitate emoţională, nu este mai mare de 150, Numărul lui Dunbar. Limita este de 150 încă din vremea în care ne identificam ca specie. Şi este 150 pentru că mintea noastră nu este capabilă de mai mult. Suntem un produs al istoriei evolutive ca orice altă specie.