Stătea, sfidând ordinele municipale, călare pe țeava tunului Zam‑Zammah, care trona pe soclul lui de cărămidă, peste drum de vechea Ajaib‑Gher – Casa Minunilor, după cum îi zic indigenii Muzeului din Lahore. Cine stăpânea Zam‑Zammah, „dragonul care scuipă flăcări“, stăpânea și Punjabul, căci falnicul tun din bronz verde era întotdeauna primul care cădea în mâinile cuceritorilor. Kim era oarecum îndreptățit să se afle acolo – după ce îl dăduse jos în șuturi de pe pivotul tunului pe băiatul lui Lala Dinanath –, de vreme ce Punjabul era în mâinile englezilor, iar Kim era englez. Deși era negru ca smoala, la fel ca orice alt indigen, deși prefera să vorbească hindustana, limba sa maternă, într‑o păsărească tărăgănată, deși se întovărășea cu băieții din bazar pe picior de egalitate, Kim era totuși alb – un alb sărman, dintre cei mai săraci. Metisa care avea grijă de el (fuma opiu și se dădea drept proprietara unei prăvălii de mobilă la mâna a doua de lângă piața unde erau trase birjele ieftine) le spusese misionarilor că este sora mamei lui Kim ; dar mama lui fusese bonă la familia unui colonel și îl luase de bărbat pe Kimball O’Hara, un tânăr stegar din regimentul irlandez The Mavericks. Pe urmă, acesta preluase un post la calea ferată Sind‑Punjab‑Delhi, iar regimentul lui se întorsese acasă fără el. Nevasta îi murise de holeră în Ferozepore, iar O’Hara se apucase de băutură și începuse să hoinărească de colo‑colo de‑a lungul șinelor de cale.....