Deci mor. S-a întîmplat repede şi cu mare intensitate. Pe neaşteptate. A fost un zgomot mare. M-am întors. Am văzut partea din faţă a unui Boeing 747 (probabil rătăcit din cauza unei greve a conducătorilor de zbor) apărînd în fereastra mea, spărgînd zidurile, trecînd prin salon, distrugîndu-mi bibelourile, venind spre mine cu o viteză nebună. Degeaba eşti aventurier, degeaba te simţi explorator, pionier al lumilor noi, pentru că într-o zi tot eşti confruntat cu probleme care te depăşesc. În orice caz, un avion care îmi sparge salonul e o problemă care mă depăşeşte. Totul s-a petrecut cu încetinitorul. Într-un vacarm halucinant, în timp ce decorul se dezagrega în mii de bucăţi în jurul meu şi în sus se ridicau volute de praf şi de moloz, am întrezărit feţele piloţilor. Erau unul înalt şi slab şi altul scurt şi chel. Arătau surprinşi. Probabil că era pentru prima dată cînd aduceau pasagerii direct în case.

Cel înalt şi slab avea faţa plină de oroare în timp ce al doilea dădea toate semnele unei mari panici. Nu-i auzeam bine din cauza zgomotului, dar cel care avea gura deschisă probabil că ţipa foarte tare. M-am dat înapoi, dar un avion în plin elan, un Boeing 747, nu e ceva care să se oprească brusc. Gest inutil, mi-am pus mîinile în dreptul feţei, am făcut o grimasă de mare regret şi am închis ochii. În acea clipă încă mai speram ca totul să fie doar un coşmar. Şi am aşteptat. Nu mult timp. Poate o zecime de secundă, dar mie mi s-a părut foarte mult. Apoi a urmat şocul. O palmă imensă m-a împins, apoi m-a lipit de perete şi m-a strivit. După care totul a devenit tăcere şi întuneric. Ăsta e genul de lucruri care totdeauna surprind. Nu numai erorile de ghidare aeriană a avioanelor Boeing, ci şi propriul sfîrşit. Nu vreau să mor azi. Sunt încă prea tînăr. Au dispărut imaginile, sunetele, senzaţiile externe.

Ba nu... Semn rău... Sistemul nervos mai dispune de ceva zeamă. Corpul meu poate că e „recuperabil”. Cu puţin noroc, ajutoarele venite la timp îmi vor porni din nou inima şi îmi vor îndrepta pe ici pe colo membrele rupte. Voi sta mult timp la pat şi totul va redeveni treptat ca înainte. Anturajul meu va spune că e un miracol că am scăpat. Gata, aştept ajutoarele. Vor veni. Dar de ce întîrzie? Ştiu. La ora asta probabil că sunt ambuteiaje peste tot. Ştiu că trebuie să rezist. Moartea înseamnă o cedare prea mare. Trebuie să-mi pun creierul în funcţiune. Trebuie să gîndesc. La ce să mă gîndesc? Păi, la un cîntec din copilărie. „Era o navă mică. Era o navă mică, Care încă nu navigase, Care încă nu navigase...” Şi mai departe cum mai e? La naiba, memoria face şi ea grevă. Biblioteca s-a închis. Creierul s-a oprit, simt prea bine asta, dar... dar continuu să gîndesc. Descartes greşise. Poţi „să nu mai fii” şi „încă să gîndeşti”. Şi numai asta fac, sunt perfect conştient de tot ce se întîmplă.

De absolut tot ce se întîmplă. Niciodată n-am fost mai conştient. Simt că se va întîmpla ceva important. Aştept. Gata. Am impresia... Am impresia că... ceva iese din mine! Se degajă un abur. Un abur care ia forma învelişului meu din carne şi oase. Ca o copie transparentă a mea! Ăsta e „sufletul” meu? „Celălalt eu” diafan se desprinde de corpul meu prin creştetul capului. Mi-e teamă şi totodată sunt foarte incitat. Apoi sunt dincolo. „Celălalt eu” se uită la fostul meu corp. Sunt bucăţi mici peste tot. Bine, trebuie să mă resemnez, în afara cazului în care sar găsi un chirurg bun pasionat de puzzle... nu mai e recuperabil. La naiba, ce senzaţie! Zbor. Urc.