Stăteam perfect nemişcată, cu ochii închişi şi cu soarele încălzindu-mi faţa. Atâta timp cât nu mă agitam prea tare, soarele de amiază era destul de puternic ca să anihileze briza răcoroasă de octombrie care adia prin zona noastră din centrul oraşului Chicago. Bănuiesc că nu degeaba i se spunea Oraşul Vânturilor. Era o după-amiază de duminică la şcoala de Fete Sfânta Sofia, iar eu mă înghesuisem într-un colţişor însorit de pe pajişte împreună cu prietena mea, Scout. Stătea lângă mine, sprijinindu-se pe braţele întinse în spate, cu ochii închişi şi cu capul înălţat spre cer. Eu stăteam picior peste picior, ţinând cartea de istoria artei deschisă în poală. La fiecare câteva minute ne mutam picioarele cu câţiva centimetri mai la stânga, ca să profităm de ultimele rămăşiţe ale căldurii de toamnă. — E mult mai tare decât să stăm în clasă, a remarcat Scout. Şi decât să purtăm uniformele. Scout era îmbrăcată într-o fustă şi o cămaşă neagră pe care şi le confecţionase din două tricouri White Sox. Era o schimbare categorică faţă de ţinuta ecosez în nuanţe de albastru şi galben pe care o purtam de obicei. Şi mai erau şi pantofii de sport (o pereche de Converse pe care îi dăduse cu un strat de sclipici auriu), părul (scurt, blond, cu vârfuri închise la culoare) şi inelul de argint din nas. Cu nici un chip nu puteai să o confunzi pe Scout Green, chiar şi în uniformă, cu o fată obişnuită de la Sfânta Sofia.