Toți păreau să creadă că nu e greu să scrii ceva despre Paris. Aspectul asupra căruia nu se puteau pune de acord era dacă le e mai uşor să facă asta celor care au fost măcar o dată acolo sau, din contră, celor care n-au călcat în viaţa lor la Paris. Dorinţa de a-l vedea poate fi luată, pe nedrept, ca un moft de doi bani, mai ales când este însoţită de un „ah“. Ah, să merg o dată la Paris, apoi fie ce-o fi. Însoţită de cuvântul „vis“, ea face ca mulţi oameni să creadă că Parisul nu doar că nu are nimic de câştigat din această melancolie mondială, ci că, din contră, va cunoaşte o devalorizare şi o cădere în derizoriu provocată de utilizarea ei prea frecventă. La Paris, în fine… Printre zecile de milioane de scrisori, mesaje şi emailuri este greu de crezut că vreunul, după ce sunt amintite aeroportul, taxiul, mulţimea de lumini, nostalgia, hotelul etc. etc, va pomeni, chiar şi în două vorbe, clipa, poate banală, când închizi uşa camerei şi intri să faci un duş. Şi cu atât mai puţin i-ar trece cuiva prin minte să-i povestească, să zicem, iubitei, despre clipocitul apei care-l leagă brusc pe nou-venit de regatul parizian invizibil: cel al canalelor subterane. Mai convingător decât paşaportul sau decât viza obţinută cu greu, clipocitul acela era dovada cea mai directă că omul a ajuns în mult visatul oraş. Că e de acum o parte din el, din oceanul acela întunecat din care nu-l va putea salva nimeni, pierdut, amestecat în haosul în care sunt toţi de-a valma: bărbaţii, nou-născuţii, femeile frumoase, foştii preşedinţi, ucigaşii, editorii sau adoratorii lui Sartre. Întrebarea dacă ai avut sau nu vreo legătură cu Parisul, oricât de simplă putea să pară la prima vedere, devenea cu atât mai complicată ulterior.

Şi aici nu era vorba numai de timp, căci relaţia ar fi putut fi de câteva ore sau de jumătate de veac, şi totuşi miezul problemei ar fi rămas acelaşi. După cum nu depindea nici de celelalte împrejurări: motivele pentru care ai ajuns aici, momentul sosirii, primirea cu flori sau întoarcerea cu cătuşe la mâini, cum se întâmpla uneori cu cei care solicitau azil. Relaţia nu ţinea cont de toate acestea. Parisul, precum multe altele, face parte dintre locurile care, înainte de a-ţi intra în viaţă, se află în conştiinţa ta. În prima mea carte se află o poezie despre el. Aşa cum am mai scris şi altundeva, îmi amintesc adesea ochii larg deschişi ai editorului şi întrebarea lui: de ce am scris despre Paris. Aveam şaisprezece ani, eram la liceu, şi nu ştiam aproape nimic despre lumea reală. Drept care am ridicat din umeri şi am răspuns: nu ştiu. După asta, el mi-a pus a doua întrebare: m-a întrebat dacă aş putea scrie o poezie despre Moscova, iar atunci când eu am dat din nou din cap şi i-am spus: nu ştiu, omul mi-a dat de înţeles discret că aceasta este condiţia pentru a-mi publica „Parisul“. Zis și făcut. Uneori mi se părea că un fir oarecum ciudat va lega aceste două oraşe în destinul meu. Între timp am înţeles că eu, la fel ca toţi tinerii scriitori albanezi, făceam parte din categoria celor care-şi luaseră adio de la Paris. Rămăseserăm fără el, aşa cum pierduserăm Londra, Roma sau New-Yorkul. Adevărul e că, în afară de Moscova, mai aveam Praga, Budapesta, ba chiar şi Shanghaiul. Dar nici asta n-avea să ţină prea mult. Foarte repede urma să le pierdem, pe rând, pe toate, cu excepţia celui din urmă. Și de acesta aveam să ne despărțim într-o bună zi, pentru a rămâne complet singuri.

Singurătate care a devenit tot mai deplină. Căci după prima singurătate a venit cea de-a doua, iar în urma ei, o altă singurătate. Înconjurată şi ea de singurătate. Şi atât. În urmă cu zece ani, când, în golul acela de speranţă, tocmai atunci când mă aşteptam mai puţin, am ajuns din nou la Paris, totul mi s-a părut incredibil. Toată povestea avea un aer, hai să spunem enigmatic, ca să nu folosesc cuvântul „de vis“. Ai publicat o carte la Paris? Poate… Am crezut că e un zvon. Ştiau cu toţii că mi se mai publicase o carte „afară“. Dar asta se întâmplase de mult. Şi, în plus, la Moscova, nu la Paris. Privirea curioasă a primului meu editor, cel care, parcă prezicându-mi viitorul, condiţionase Parisul de Moscova, m-a urmărit multă vreme. Nu puteam avea Parisul fără Moscova. Apoi, aceasta din urmă ieşise învingătoare în confruntarea cu primul, până ce i-a venit şi ei, Moscovei, rândul să se despartă de mine, despărţire care s-a dovedit definitivă. Relaţia mea cu Parisul avea să fie de lungă durată, de patruzeci de ani. În ea existau două Parisuri, cel din vremea comunismului şi celălalt, atemporal, fiecare de câte două decenii. Îmi era greu să spun care îmi aparţinea şi care nu. De regulă, ambele îmi păreau că-s ale mele, alteori că nu-mi aparţine nici unul. De obicei, felul cum ajungeam acolo definea totul. Soseam mereu cu avionul, deci coboram din cer, niciodată pe cale terestră. La prima vedere părea că, graţie cerului, despre care n-ai fi putut spune că e nici comunist şi nici necomunist, trecerea mea dintr-o lume într-alta ar fi putut fi mai armonioasă. În realitate, era tocmai pe dos. Pe aeroporturi, indiferent de atmosfera agitată din ele, totul era grav: controalele, privirea poliţiştilor, suspiciunea.

Dar mai era o modalitate de a ajunge aici, despre care nu se vorbea: prin subteran. Am încercat s-o descriu într-un text pe care i l-am încredinţat prietenului meu C. Durand. În el, mai degrabă decât despre o călătorie la Paris, era vorba despre o ieşire din subteran, pe un anumit termen, acela scris în paşaport, şi de o întoarcere înapoi, la expirarea termenului, în subteranul albanez. Sosirea, în oricare fel, era şocantă. O jivină sălbatică, un nebun ori un mort n-avea să fie mai speriat la vederea luminilor de pe aeroportul Orly decât scriitorul realismului socialist care călca pentru prima dată într-un univers despre care nu ştia dacă-i aparţine sau nu. Totul semăna cu un coşmar la acel început al deceniului al optulea. Sentimentul neputinţei se amesteca cu impresia unei greşeli care, pesemne, se făcuse undeva… Am descris în câteva rânduri acest coşmar. Şi de fiecare dată speram să nu se mai repete, până ce am ajuns la concluzia că repetarea lui era inevitabilă, deoarece făcea parte din chiar esenţa lui.