Într-o zi de aprilie, imediat după prânz, soțul meu m-a anunțat că vrea să mă părăsească. A făcut-o în timp ce strângeam împreună masa, copiii se ciondăneau ca de obicei în cealaltă cameră, câinele visa mârâind lângă calorifer. Mi-a zis că era confuz, trecea prin momente grele de oboseală, de nemulțumire, poate de lașitate. A vorbit îndelung despre cei cincisprezece ani de căsnicie, despre copii, și a recunoscut că nu avea nimic de reproșat nici lor, nici mie. A păstrat o atitudine demnă ca întotdeauna, cu excepția unui gest exagerat al mâinii drepte când mi-a explicat, cu o grimasă infantilă, că niște voci abia auzite, un fel de murmur, îl împingeau într-altă parte. Apoi și-a asumat vina pentru tot ce se întâmpla și a închis prudent ușa casei în urma lui, lăsându-mă împietrită lângă chiuvetă. Am petrecut noaptea aceea pierdută în gânduri, dezolată în imensul pat matrimonial. Oricât aș fi reanalizat etapele recente ale relației noastre, nu reușeam să găsesc indiciile reale ale unei crize. Îl cunoșteam bine, știam că era un om cu sentimente domoale, casa și obiceiurile noastre familiale îi erau absolut necesare. Vorbeam despre orice, încă ne plăcea să ne îmbrățișăm și să ne sărutăm, uneori era atât de amuzant, încât mă făcea să râd cu lacrimi. Mi se părea imposibil că vrea să plece cu adevărat. Apoi, când mi-am dat seama că nu luase nici măcar unul dintre lucrurile la care ținea și chiar neglijase să-și ia la revedere de la copii, am avut certitudinea că nu era nimic grav la mijloc. Trecea printr-unul dintre acele momente despre care citești în paginile cărților, când un personaj reacționează, într-un mod întâmplător exagerat, la nemulțumirea firească a existenței. De altfel, acest lucru i se întâmplase deja: tot foindu-mă în pat, mi-au revenit în minte perioada și evenimentele respective. Cu mulți ani în urmă, când eram împreună de numai șase luni, îmi spusese imediat după ce mă sărutase că ar prefera să nu ne mai vedem. Eram îndrăgostită de el, așa că, auzindu-l, am simțit că-mi îngheață pielea, că mi se oprește sângele în vene. Mi se făcuse frig, el plecase, rămăsesem lângă parapetul de piatră de la castelul șanț Elmo privind culorile spălăcite ale orașului, marea. Dar după cinci zile îmi telefonase stânjenit, justificându-se, spusese că-l cuprinsese o neașteptată senzație de vid. Expresia aceea îmi rămăsese întipărită, mi-o tot răsucisem o vreme îndelungată în minte. O folosise din nou după mult timp, cu vreo cinci ani în urmă. Pe atunci ne întâlneam frecvent cu o colegă de-a lui de la Politehnică, Gina, dintr-o familie foarte înstărită, o femeie inteligentă și cultă, rămasă văduvă de curând și care avea o fiică de cincisprezece ani. Ne mutaserăm de câteva luni la Torino, iar ea ne făcuse rost de o casă frumoasă cu vedere spre râu. La primul meu contact cu orașul, nu-mi plăcuse, mi se păruse făcut numai din metal; dar descoperisem repede că era frumos să privești anotimpurile de pe balconul casei: toamna vedeai cum copacii verzi din parcul Valentino se îngălbenesc sau se înroșesc, despuiați de frunzele zburătăcite de vânt prin aerul cețos, până când se așterneau pe luciul gri al fluviului Pad; primăvara dinspre acesta venea o adiere proaspătă și sclipitoare care însuflețea vlăstarele noi, ramurile copacilor. Mă adaptasem rapid, cu atât mai mult cu cât mama și fiica își petrecuseră mult timp ca să-mi alunge orice disconfort, mă ajutaseră să mă familiarizez cu străzile orașului, mă însoțiseră la cele mai bune magazine. Dar erau niște gesturi amabile cu un temei tulbure. Nu exista nicio îndoială, după mine, că Gina se îndrăgostise de Mario, prea multe fandoseli, uneori îl ironizam fățiș, îi spuneam: a sunat logodnica ta. El se eschiva, complăcându-se oarecum, râdeam împreună, dar între timp relațiile cu femeia aceea deveniseră și mai strânse, nu trecea o zi fără să nu telefoneze. Ba îi cerea s-o însoțească în vreun loc sau altul, ba o implica în discuție pe fiica ei, Carla, căreia nu-i ieșea un exercițiu la chimie, ba căuta o carte care nu se mai găsea pe piață. Pe de altă parte, Gina știa să se comporte cu o generozitate echidistantă, apărea întotdeauna cu mici cadouri pentru mine și pentru copii, îmi împrumuta mașina, ne dădea adesea cheile de la o casă de-a ei aflată în apropiere de Cherasco, ca să mergem acolo la sfârșit de săptămână. Noi acceptam cu bucurie, ne simțeam bine acolo, chiar dacă exista mereu riscul ca mama și fiica să sosească pe neașteptate, dându-ne peste cap tabieturile. În plus, eram nevoiți să le întoarcem toate favorurile, astfel încât ajunseserăm prizonierii unui șir nesfârșit de gesturi amabile. Mario, încetîncet, își asumase rolul de tutore al fetiței, se dusese să stea de vorbă cu toți profesorii ei, ca și cum ar fi luat locul tatălui care murise și, chiar dacă era copleșit de muncă, la un moment dat se simțise obligat inclusiv s-o mediteze la chimie. Ce era de făcut? O vreme încercasem s-o țin sub observație pe văduvă, îmi plăcea tot mai puțin cum îl lua pe soțul meu de braț sau îi șoptea la ureche râzând. Pe urmă, într-o zi îmi devenise totul clar. Din ușa bucătăriei văzusem că micuța Carla, luându-și rămas-bun de la Mario pe coridor după una din acele lecții ale lor, în loc să-l pupe pe obraz, îl sărutase pe gură. Înțelesesem, brusc, că nu din cauza mamei trebuia să-mi fac griji, ci a fiicei. Fata, poate fără să-și dea seama măcar, măsura, cine știe de când, puterea pe care o aveau liniile sinuoase ale trupului ei și ochii ei aprinși asupra soțului meu; și el o privea așa cum te uiți dintr-o zonă umbrită la un perete alb pe care bate soarele. Ne certaserăm, dar cu calm. Detestam tonurile ridicate ale vocii, mișcările prea bruște. Familia mea de origine își manifesta sentimentele zgomotos, pe față. Iar eu, mai ales în adolescență, când stăteam mută și cu mâinile peste urechi într-un colț al casei din Napoli, copleșită de aglomerația de pe strada Salvator Rosa, simțeam cum înăuntrul meu zvâcnește o viață gălăgioasă și căpătăm impresia că toate lucrurile ar trebui, brusc, spuse pe șleau din cauza unei replici prea dureroase, a unei mișcări smucite a corpului. De aceea învățasem să vorbesc puțin și chibzuit, să nu mă grăbesc niciodată, să nu alerg nici măcar ca să prind un autobuz, să-mi amân reacția cât mai mult cu putință, umplând acest timp cu priviri perplexe, cu zâmbete vagi. Munca, mai târziu, mă disciplinase și mai mult. Părăsisem orașul cu intenția de a nu mă mai întoarce niciodată acolo și lucrasem doi ani în biroul de reclamații al unei companii aeriene, la Roma. Până când, după nuntă, îmi dădusem demisia și îl urmasem pe Mario de-a lungul și de-a latul lumii, acolo unde îl trimitea profesia lui de inginer. Locuri noi, viață nouă. Și, ca să țin sub control angoasa schimbărilor, mă obișnuisem, în mod definitiv, să aștept cu răbdare ca orice emoție să facă imp