Șșșt… Ascultă! Asta este Cartea mea și îți vorbește. O auzi? Totuși, dacă n-o auzi, e în regulă. Nu e vina ta. Lucrurile vorbesc tot timpul, dar dacă urechile tale nu sunt receptive, trebuie să înveți să asculți. Poți începe prin a-ți folosi ochii, deoarece cu ochii e simplu. Uită-te la toate lucrurile din jurul tău. Ce vezi? O carte, evident, și, evident, cartea îți vorbește, așa că încearcă ceva mai dificil. Scaunul pe care stai. Creionul din buzunar. Adidasul pe care-l porți. Tot nu le auzi? Atunci așază-te în genunchi și lasă-ți capul pe scaun sau descalță-te și pune-ți adidasul la ureche – nu, stai, dacă sunt oameni în jur, te vor crede nebun, așa că încearcă mai întâi cu creionul. Creioanele conțin povești și sunt inofensive, atât timp cât nu-ți bagi vârful în urechi. Doar ține-l la ureche și ascultă. Auzi șoapta lemnului? Fantoma pinului? Murmurul minei de creion? Uneori este mai mult de o voce. Uneori este un întreg cor de voci care se ridică dintr-un singur lucru, mai ales dacă este unul realizat de producători diferiți, dar nu te speria. Cred că depinde de cum s-au simțit în Guangdong, Laos și așa mai departe, și dacă au avut o zi bună la fabrica cea de toate zilele, dacă s-au bucurat de un gând plăcut în momentul în care obiectul respectiv a venit rostogolindu-se pe bandă și le-a trecut prin mâini. Doar așa gândul acela plăcut se impregnează în obiect. Uneori nu este chiar un gând, ci un sentiment. Un sentiment cald și plăcut, ca dragostea. Galben însorit. Dar când este o tristețe sau o furie care ți se agață de adidași, atunci ar fi bine să fii atent, fiindcă adidașii ăia ar putea face lucruri nebunești, ar putea s-o ia razna, să te convingă să mergi până în fața magazinului Nike, să-i spargi vitrina cu o bâtă de baseball făcută din lemn furios. Dacă se întâmplă asta, tot nu e vina ta. Doar cere-i scuze vitrinei, spune-le cioburilor de sticlă că-ți pare rău și, orice ai face, nu încerca să dai explicații. Ofițerului de poliție care te arestează nu-i pasă de condițiile oribile din fabrica de bâte de baseball. Nu-i va păsa de drujbe cu lanț sau de frasinul robust care era cândva bâta de baseball, așa că ține-ți gura. Stai calm. Fii politicos. Și amintește-ți să respiri. Este foarte important să nu te superi, căci atunci vocile vor fi în avantaj și vor pune stăpânire pe mintea ta. Lucrurile sunt indispensabile. Ocupă spațiu. Vor atenție și te vor înnebuni dacă le permiți. Așadar, amintește-ți, ești precum controlorul de trafic aerian – ba nu, stai, ești precum dirijorul unei fanfare de gală formată din toate instrumentele de jazz de pe planetă și plutești în spațiu, stând pe mormanul ăsta mare de gunoi al lumii, cu părul dat pe spate, îmbrăcat într-un costum elegant și ținând bagheta în aer, înconjurat de toate lucrurile nerăbdătoare și, pentru un scurt moment de frumusețe, toate vocile tac, așteptând până când îți cobori bagheta. Muzică sau nebunie. Totul depinde de tine.