În beznă era o mână, şi mâna ţinea un cuţit. Cuţitul avea plăsele din os negru şlefuit şi
o lamă mai fină şi mai ascuţită decât a unui brici. Dacă te tăia, se putea să nici nu ştii că
te-a tăiat, cel puţin nu imediat.
Cuţitul făcuse aproape tot din cele pe care trebuia să le facă în casă, şi atât plăselele
cât şi lama sa erau ude.
Uşa de la stradă era încă deschisă, doar un pic, arătând locul pe unde se strecurase
cuţitul şi omul care-l ţinuse în mână, iar şuviţe de ceaţă nocturnă se furişau şi se
împleteau în casă prin uşa deschisă.
Individul numit Jack se opri pe palier. Cu mâna stângă scoase o batistă mare, albă,
din buzunarul hainei sale negre, şi şterse cu ea cuţitul şi mâna sa dreaptă, înmănuşată,
cu care îl ţinea; apoi aruncă batista. Vânătoarea era aproape terminată. Lăsase femeia în
patul ei, bărbatul pe podeaua dormitorului, fetiţa mai mare în dormitorul ei în culori
luminoase, înconjurată de jucării şi de modele montate doar pe jumătate. Singurul de
care mai trebuia să se ocupe era cel mic, un prunc. Încă unul şi-şi termina complet
treaba.
Îşi îndoi şi dezdoi degetele. Individul numit Jack era, înainte de orice, un profesionist,
sau aşa se considera el, şi nu-şi permitea să zâmbească până când treaba nu era
terminată complet.
Avea părul negru, ochii îi erau negri şi purta mănuşi de piele neagră, din cea mai
subţire piele de miel.
Încăperea pruncului se afla în partea cea mai de sus a casei. Individul numit Jack urcă
scările, păşind cu paşi tăcuţi pe covor. Apoi deschise uşa mansardei şi intră. Pantofii săi
erau din piele neagră şi lustruiţi atât de bine încât arătau ca nişte oglinzi negre: puteai să
vezi luna reflectată în ei, mititică şi plină doar pe jumătate.
Luna cea adevărată lumina prin fereastră. Lucirea ei nu era puternică, fiind diminuată
de ceaţă, dar individul numit Jack nu avea nevoie de prea multă lumină. Lumina lunii îi era
suficientă. Se descurca.
Desluşea silueta copilului în ţarc: capul, membrele şi torsul.
Ţarcul avea laturi înalte, ridicate, ca să împiedice copilul să iasă din el. Jack se
aplecă, ridică mâna dreaptă, cea care ţinea cuţitul, ţinti pieptul...
... apoi coborî mâna. Silueta din ţarc era un ursuleţ de pluş. Acolo nu se găsea nici un
copil.
Ochii individului numit Jack erau obişnuiţi cu lumina slabă a lunii, aşa că nu avea nici
un chef să aprindă lumina electrică. Şi, la urma urmei, lumina nu era foarte importantă. El
avea alte talente.
Individul numit Jack adulmecă aerul. Ignoră mirosurile care pătrunseseră în cameră o
dată cu el, înlătură mirosurile pe care le putea ignora fără nici un risc, se cufundă în
mirosul făpturii pe care venise s-o găsească. Simţi mirosul copilului: un miros de lapte,
ca al prăjiturilor cu fulgi de ciocolată, şi duhoarea acră a unui scutec ud, de unică
folosinţă, pentru timpul nopţii.