Omul este înclinat spre uitare, iar practica uitării a devenit, de-a lungul timpului, o artă fundamentală a speciei umane. Iar dacă uitarea, această mare doamnă, n-ar estompa gândurile aflate sub influenţa pasiunii, dacă nu le-ar cuminţi şi nu le-ar pune în bună rânduială, creierul nostru n-ar fi decât un simplu container. În lipsa uitării, am putea oare să mai deschidem ochii spre ziua de mâine ? Ce s-ar întâmpla dacă am fi siliţi să trăim suferinţa ca pe o emanaţie neîntreruptă a sufletului nostru, dacă uitarea n-ar acoperi încercările vieţii noastre aşa cum norul ascunde soarele ?

Supravieţuirea ar fi imposibilă. Tot aşa s-ar petrece şi cu marile bucurii. Dacă uitarea nu le-ar domoli, ele ar ajunge să ne smintească. Uitarea este aceea care alină durerea unei iubiri pierdute. Când rivalul ne dă o palmă în timpul recreaţiei, în curtea şcolii, intrând astfel în graţiile puştoaicei de care suntem amândoi îndrăgostiţi, doar uitarea este în stare să ne vindece de acest eşec fără leac al inimii. Rana se cicatrizează, tot aşa cum luciul fotografiei se şterge odată cu timpul. Cum resimte omul marile crize ale istoriei ? Cum le trăieşte ? Atât înainte, cât şi după ele, uitarea e marea stăpână.

Privind la felul cum masele sunt în stare să uite motivele marilor răsturnări istorice şi la uşurinţa cu care acceptă ca pe un adevăr o interpretare elaborată ulterior, am ajuns să exclud uitarea din principiul cauză-efect.

După războiul din Bosnia, naţionaliştii religioşi au fost tămâiaţi de parcă ar fi fost marii apărători ai unei Bosnii multietnice, doar pentru satisfacerea obiectivelor militare şi strategice ale marilor puteri, în vreme ce victimele din toate taberele au fost considerate doar nişte cantităţi neglijabile, cu excepţia celor care slujeau sus-numitele obiective.

Aşa încât am ajuns la această concluzie : uitarea este o supapă prin care sunt evacuate gândurile stânjenitoare legate de trecut, dar şi cele care au 6 legătură cu viitorul. N-ai ce-i face, pentru că puţine lucruri se schimbă în componentele esenţiale ale vieţii omului. După suferinţele provocate de războaiele balcanice şi după bombardarea Serbiei, m-am antrenat şi eu să uit, sau măcar să înăbuş gândurile care nu-mi dădeau pace. Mă aflam chiar la primele lecţii de uitare, când l-am primit la mine pe un critic de film care tăia şi spânzura la Hollywood în anii ’90. Mi-a amintit brusc că uitarea putea să funcţioneze prin ignorarea adevărului. Când Jonathan, în timpul Festivalului de Film de la Küstendorf, a deschis televizorul ca să vadă o emisiune rusească în limba engleză, a fost profund tulburat. Se difuza un documentar cu prilejul aniversării victoriei asupra nazismului. A venit la mine şi, oarecum întors pe dos, mi-a spus : — Credeam că noi, americanii, am fost cei care au eliberat Europa de nazism, dar, dacă e să mă iau după ce-am văzut adineaori la televiziunea rusă, se pare că această eliberare n-ar fi fost posibilă fără ei...

— E-adevărat că ruşii n-au pierdut mare lucru în războiul împotriva nazismului, doar vreo douăzeci şi cinci de milioane de oameni. Un fleac ! Abordând acest ton prefăcut dezinvolt, încercam să-l fac pe prietenul meu să accepte un adevăr istoric, fără să torn gaz pe foc. Mă temeam ca oaspetele meu de seamă să nu se simtă jignit şi să mă suspecteze că vreau să-i scot ochii în legătură cu hăul lui de ignoranţă. În mod evident, vidul de sub ţeasta sa era rodul unei dezinformări, dar obişnuinţa lui de a trăi cu o asemenea lacună nu mai avea cum să fie lecuită. Dorinţa de a ieşi din această genune ar fi deschis calea către o îndoială universală, privind poate chiar autenticitatea Coca-Cola, a hamburgerilor şi a Hollywoodului.