În dimineaţa asta, Estuarul e larg şi cufundat în tăcere, cerul de un albastru-fad e bătut de nori rozalii, unduioşi şi văluriţi ca solzii de peşte, iar marea, puţin adâncă, abia dacă se încreţeşte în briza calmă, astfel că lătratul câinelui s-a auzit în liniştea din jur ca nişte detunături de armă, alungând roiuri de pescăruşi care ţipă şi se învârtesc în aer. Câinele zburdă fericit înspre râu, aruncând în aer cârdurile de nagâţi şi rândunele în timp ce zoreşte de-a lungul canalului, unde pământul se leapădă de dunele de nisip încărcate de spini şi iarbă, făcând loc noroiului împănat cu trestie, un loc în care apa este când dulce, când sărată. În depărtare, Moara {1} stă de pază, neagră şi bătută de vânturi, proiectată pe cerul calm al dimineţii, singura construcţie umană din peisajul care se retrage încet în mare. — Bob! Vocea femeii care se chinuia, gâfâind, să ţină pasul, se aude stridentă peste tirul de lătrături. Bob, ticălosule ce eşti! Dă jos din gură! Dă jos din gură, n-auzi? Ce-ai găsit? Pe măsură ce se apropie, vede câinele care trage iar de ceva ce iese din noroi, încercând să-l scoată de acolo. — Bob, brută mizerabilă, eşti plin de noroi din cap până-n picioare! Dă-i drumul! Oh, Doamne, sper că nu e altă oaie moartă! Câinele mai trage o dată, face un ultim efort eroic, suficient de puternic încât să-l arunce câţiva paşi înapoi în jos pe ţărm, cu ceva în gură. Câinele se caţără repede înapoi pe malul canalului, aşezând triumfător captura la picioarele stăpânei. Şi, ca mareea care se întinde peste ţărmuri, liniştea se lasă încă o dată peste golf, în timp ce femeia stă în picioare, uluită, cu câinele răsuflând din greu la picioarele ei.