Scândiurile parchetului se aliniau perfect într-o succesiune de nezdruncinat; o
nuanţă închisă,apoi una deschisă şi tot aşa.
Lustruită fără cusur,oglinda parchetului reflecta unduirea domoală a rasei negre
ce se îndrepta domol către biroul Maicii Superioare.Doar păcănitul ritmic al
singurei perechi de pantofi negri şi ticăitul bătrânului ceas uriaş din vorbitorul
mănăstirii tulburau liniştea dimineţii.
Laurie O'Neill tuşi discret.„Uite,se gândi ea,cel puţin ştiu că sunt încă vie”.
Scame mici de praf dansau în fâ ii oblice de lumină ș filtrate de uşa de la intrare şi
Laurie se trezi urmărind hipnotizată aceste volute.Se înfioră.
Totul era atât de tăcut.O tăcere nepământeană.Răsuflă adânc şi îşi potoli cu
mâna apăsată pe piept bătăile inimii.Dar nu reuşi mult timp să se calmeze.
Întreaga ei fiinţă se împotrivea liniştii desăvârşite din mănăstire.O împrejmuia în
falduri tăcute,fară să o atingă sau să o cuprindă în întregime.De ce? Ceva nu era
în regulă.Se străduise din greu; încercase totul.Şi totuşi se simţea invadată de un
imens gol interior,în ciuda oricărei încercări sau explicaţii posibile.Era mereu
prezent,chiar în mijlocul fiinţei ei,ca o imensă sferă de vid care cerea dureros să
fie umplută.
Ajungând la capătul holului,Laurie se opri şi ascultă.Abia auzit,de departe
ajunsese la ea începutul unui psalm.Era utrenia.Surorile se adunau toate în
capela cu boltă înaltă pentru meditaţie şi rugăciunea de dimineaţă.Ascultând
atentă sunetele frumoase şi pure,Laurie privea pierdută holul larg din faţă,
zăbovind asupra uşii,bogat ornamentate,de la intrare.
În acea clipă se simţi brusc azvârlită cu cinci ani în urmă,în dimineaţa aceea
răcoroasă de septembrie,când,împreună cu cea mai bună prietenă din liceu,Ellen
Farrel,trecuse prin aceeaşi imensă uşă dublă,cu inima zvâcnind,cu mâini
tremurătoare şi ultima ţigară fumată până la filtru cu gesturi studiate şi apoi
aruncată în boscheţii ce străjuiau intrarea.
Trebuie să fie cam cinci ani de când,cu capul sfidător înălţat şi cu ochii luminaţi
de visele tinereţii,şi-au început noviciatul la „Surorile îndurării Divine”.
Ellen rezistase exact şase săptămâni.Era clovnul clasei.Ea le făcea să râdă în
încordarea primelor zile,când regulamentul era explicat cu grijă într-o manieră
clară şi netedă asemenea scândurilor din parchet,iar tăcerea se drapa în jurul lor
în falduri sufocante.