PROLOG

Fugarul ar fi murit până la sfârşitul zilei dacă nu era Mario, matrozul italian cu ochi ageri. Când l-au descoperit, îşi pierduse deja cunoştinţa; pe părţile expuse ale trupului aproape dezgolit avea arsuri de gradul doi, provocate de soarele necruţător, în timp ce părţile aflate în apa de mare erau moi şi albe, cu răni de la sare, ca picioarele unei gâşte pe jumătate putrezite. Mario Curcio era bucătar şi steward pe Garibaldi, o ruginitură bătrână şi blajină, ce plecase de la Brindisi şi îşi croia încetişor drum spre est, spre Capul Ince şi mai departe spre Trabzon, în cel mai îndepărtat colţ al coastei de nord a Turciei. Urma să ia de acolo o încărcătură de alune provenite din Anatolia. Mario n-ar fi ştiut să spună şi, de altfel, nici n-a fost întrebat vreodată de ce, în acea dimineaţă de la sfârşitul lunii aprilie 1982, se hotărâse să-şi golească găleata cu coji de cartofi peste balustrada punţii, în loc s-o deşerte prin toboganul de gunoi de la pupa. Poate că simţise nevoia să ia o gură de aer proaspăt de la Marea Neagră, să mai iasă din bucătăria îngustă şi plină de aburi fierbinţi. În tot cazul, urcase pe punte, se îndreptase spre balustrada tribordului şi azvârlise gunoiul în marea indiferentă, dar răbdătoare. Se întorsese deja cu spatele şi se pregătea să se ducă înapoi la treabă, dar după ce făcu doi paşi se opri, se încruntă, se întoarse pe călcâie şi se apropie din nou de balustradă, uluit, neştiind ce să creadă. Vaporul înainta în direcţia est-nord-est, pentru a ocoli Capul Ince, aşa că atunci când îşi puse mâna streaşină la ochi, ca să se uite înapoi peste traversă, soarele de amiază îl lovi direct în faţă. Dar era sigur că văzuse ceva plutind pe marea albastru-verzuie, între vapor şi coasta Turciei, aflată la vreo douăzeci de mile mai spre nord. Nereuşind să mai vadă o dată acel ceva, urcă pe puntea din spate, apoi se căţără pe scara exterioară până pe covertă şi cercetă din nou marea. Atunci îl văzu din nou, foarte clar, timp de o jumătate de secundă, printre spinările mişcătoare ale valurilor. Se întoarse spre uşa deschisă din spatele lui, ce ducea spre timonerie şi strigă: — Capitano! Căpitanul Vittorio Ingrao nu se lăsa uşor convins, căci Mario era un băiat simplu; pe de altă parte însă, era marinar şi ştia că în caz de om la apă era obligat să întoarcă vaporul şi să cerceteze mai bine, mai ales că radarul indicase într-adevăr un ecou. Căpitanul avu nevoie de vreo jumătate de oră ca să ducă vaporul spre locul pe care-l indicase Mario. Iar atunci văzu şi el. Ambarcaţiunea n-avea mai mult de patru metri şi nu era prea lată. Era un model uşor, asemănător cu bărcile de agrement. În jumătatea din faţă, aşezată de-a curmezişul, era banca de lopătari cu gaura pentru catarg în ea. Catarg însă nu avea, ori nu existase, ori nu fusese bine asigurat şi căzuse în apă. În timp ce Garibaldi se legăna pe mare cu motoarele oprite, căpitanul Ingrao se aplecă peste balustrada tribordului, urmărindu-i pe Mario şi pe nostromul Paolo Longhi care porniseră cu barca de salvare după naufragiat. De la înălţimea la care se afla, putea privi în jos, în interiorul ambarcaţiunii, în timp ce aceasta era trasă lângă burta vaporului.