Se uită la ceas. Aproape miezul nopții. Tren de noapte. Trenurile de noapte sunt ca niște breșe în spațiu-timp, universuri paralele: viață suspendată dintr-odată, liniște, nemișcare. Trupuri înțepenite; somnolențe, vise, sforăituri… Apoi, galopul regulat al roților pe șine, viteza ce transportă corpurile — aceste existențe, trecute și viitoare — către un undeva ascuns încă în noapte. Pentru că cine știe ce poate interveni între punctul A și punctul B? Un copac căzut pe calea ferată, un călător cu intenții dubioase, un mecanic adormit… Toate astea îi trec prin cap fără să stăruie efectiv asupra lor, mai mult din plictiseală decât din teamă. De când au trecut de Geilo, e singură în vagon și — după câte și-a putut da seama — n-a mai urcat nimeni. Trenul ăsta oprește peste tot. Asker. Drammen. Hønefoss. Gol. Ål. Câteodată, în gări ale căror peroane au dispărut aproape cu totul sub zăpadă, reduse la una sau două clădiri simbolice, ca în Ustaoset, unde a coborât o singură persoană. Ea vede în depărtare câteva lumini, pierdute în imensa noapte norvegiană. Câteva case izolate ale căror lumini exterioare rămân aprinse întreaga noapte. În vagon nu mai e nimeni: e miercuri. Odată cu venirea iernii, de joi până vineri vagoanele sunt aproape pline, mai ales cu tineri și turiști asiatici, pentru că trenul trece prin stațiunile de schi. Vara, cei 484 de kilometri ai liniei Oslo-Bergen sunt cunoscuți drept una dintre cele mai spectaculoase rute feroviare din lume, cu cele 182 de tuneluri, cu viaducte, lacuri și fiorduri. Dar, pe la mijlocul toamnei nordice, într-o noapte înghețată ca asta și în mijlocul săptămânii, nu e nici țipenie. Liniștea ce domnește de la un capăt la altul al culoarului central, printre rândurile de scaune, e cu adevărat copleșitoare. 

Ca și cum un semnal de alarmă golise trenul fără știrea ei. Cască. Nici cu pătura și masca de ochi nu reușește să adoarmă. Nu cu adevărat. E cu ochii în patru încă de când a plecat de acasă. Deformație profesională. Iar trenul ăsta gol nu o ajută deloc să se relaxeze. Ciulește urechile. Nu se aude nicio voce. Nici măcar foșnetul unui corp în mișcare, zgomotul unei uși împinse ori al unui bagaj târât. Privirea îi alunecă pe scaunele goale, pe pereții cenușii, pe culoarul pustiu și pe ferestrele obscure. Oftează și se chinuie să ațipească. Trenul roșu țâșni din tunelul întunecat în peisajul de gheață, asemenea unei limbi ieșite din gură. Albastrul de ardezie al nopții, negrul opac al tunelului, albul-albăstriu al zăpezii și cenușiul, ușor mai închis, al gheții. Și apoi, brusc, acea apariție de un roșu-aprins — asemenea unei dâre de sânge ce curge până la marginea peronului. Gara Finse. 1 222 de metri altitudine. Punctul cel mai înalt al liniei. Clădirile gării erau captive într-o carapace de zăpadă și gheață, cu acoperișurile ascunse sub pături albe. O femeie și un cuplu așteptau pe peronul ce semăna cu o pârtie de schi-fond, sub felinarele galbene. Kirsten își dezlipi obrazul de geam și afară totul recăzu în întuneric, eclipsat de lumina din interiorul vagonului. Auzi ușa scârțâind și percepu o mișcare, chiar la capătul culoarului central. O femeie de vreo 40 de ani, la fel ca ea. Se cufundă din nou în lectură. Abia reușise să doarmă un ceas de când plecase din Oslo, cu mai bine de patru ore în urmă. Ar fi preferat să ia avionul sau un loc într-un vagon de dormit, dar superiorii îi dăduseră un simplu bilet într-un tren de noapte. Cu loc. Restricții bugetare. Notițele pe care și le luase la telefon erau acum afișate pe ecranul tabletei: un cadavru găsit într-o biserică din Bergen. Mariakirchen, biserica Sfânta-Maria. O femeie masacrată pe altar, în mijlocul obiectelor de cult. Amin!