Am privit opera de artă şi m-am întrebat la ce naiba mă uitam. Pentru mine nu era decât o grămadă de linii şi pătrate în culori diferite, cu ceva nuanţe ici şi colo. Mi se părea cunoscut. De fapt, m-am gândit că aveam dosit pe undeva un desen pe care mi-l tăcuse Cole când avea trei ani şi care semăna izbitor cu acesta. Deşi mă îndoiam că cineva ar fi fost dispus să dea trei sute şaptezeci şi cinci de lire sterline pe desenul lui Cole. De asemenea, mă îndoiam de sănătatea mentală a cuiva care ar fi plătit trei sute şaptezeci şi cinci de lire sterline pe o bucată de pânză care arăta de parcă ar fi stat lângă o cale ferată exact în clipa în care un tren plin de vopsea ar fi deraiat.
Totuşi, aruncând o privire în jurul meu, am văzut că celor mai multe persoane din galerie le plăceau exponatele. Poate că eu nu eram suficient de inteligentă ca să pricep. Într-un efort de a părea mai sofisticată de dragul iubitului meu, am adoptat o expresie îngândurată şi m-am îndreptat spre următoarea pânză.
— Ăăă, bine, nu înţeleg, a anunţat o voce de lângămine, pe un ton grav şi răguşit.
Aş fi recunoscut oriunde acea voce. Cuvintele cu accent american erau punctate, din când în când, de câte o cadenţă sau de consoanele mai ascuţite ale unei pronunţii dialectale, toate fiind consecinţa şederii proprietarului lor în Scoţia timp de aproape şase ani.